Joi, 22 August 2019
Joi, 22 August 2019


Compas / Szeretlek

Szeretlek

Eram elevă pe atunci. O puștoaică zbânțuită, abia trecută de 15 ani, mândră nevoie mare că luasem examenul la liceul pedagogic, în ciuda țâțâielilor neîncrezătoare ale profesorilor de la școala generală. Îmi purtam cu mândrie uniforma și emblema liceului, fără rușine, la vedere să o vadă lumea. Iar când mă duceam acasă cu vioara sub braț, în ochi îmi scăpăra un gram de orgoliu încît aveai impresia că sunt urmașa lui Mozart. Numai că nu strigam în gura mare:

„Hei, voi! Vedeți cine sunt eu?!”

Într-o zi obișnuită, cam pe la sfârșitul anului I, când mă obișnuisem deja că sunt acolo, eleva Liceului pedagogic, diriginta noastră, o femeie aspră și prea puțin prietenoasă de altfel, dar cu idei geniale din când în când, ne-a propus să ne împrietenim cu elevii de la Liceul pedagogic din Odorheiul Secuiesc.

Noi, modovence înfocate cu limba lată, ele, ardelence unguroiace tăcute și prea puțin perfecte în scrierea în limba română. Era, după părerea ei, un bun prilej să înțelegem cultura și tradițiile maghiarilor din Transilvania și, în acealași timp, să cunoască și tinerii unguri obiceiuri și tradiții din Moldova și Bucovina noastră fermecată.

– Ce naiba să vorbim cu ele? – am întrebat fetele, în pauză.
– Lasă ce! – mi-a tăiat-o Lumi, colega mea, o fată blondă ca un spic de grâu. Mai bine zi cum o să ne înțelegem? Că despre scrisori prin semne n-am auzit.
– Ei, hai, nu fi rea! Nu cred că nu știu deloc limba română. Și-apoi, să nu-ți aduc aminte câți nu cunosc bine limba română dintre noi, neoși români din moși - strămoși. Chiar și de pe aici... – am aruncat momeala ironiei.
– Hmm! Aici ai și tu dreptate. Măcar cei de acolo au o scuză.
– Vezi! Nu ne costă nimic să încercăm. Măcar ne facem prieteni noi.

Scurt, am pus punct discuției, un capăt de vorbă care a însemnat însă și un început de drum în cunoașterea unor oameni noi cu tradiții diferite, locuitori ai unor ținuturi despre care știam mult prea puțin.

Așa a început o corespondență de peste doi ani de zile cu o elevă de la liceul pedagogic din Odorhei. O unguroaică. Nu știu dacă celealte fete, colegele mele de clasă, au fost încântate sau dacă au dus până la capăt ideea sugerată de dirigintă.

Eu însă am făcut-o, cu toată îndoiala dintru început. Mi s-a părut romantic să scriu unei persoane pe care n-o văzusem niciodată. Și n-a trecut mult timp până am început să aștept cu nerăbdare scrisorile lui Erzsi, fata care-mi fusese hărăzită a-mi fi corespondent de departe, o străină pe care nu o cunoșteam, pe care n-am știut-o decât prin intermediul cuvintelor așternute școlărește pe foi de dictando dar care mi-a devenit prietenă și confidentă tocmai prin intermediul lor.

Nici nu-mi aduc aminte cine a început joaca prieteniei, eu sau ea. Știu doar că profesorii noștri, în complicitate cu profesorii maghiari din Odorhei, au vrut să apropie adolescenți din colțuri diferite ale țării, de culturi și tradiții diferite. Venise timpul să spargem tiparele, să înțelegem că indiferent dacă eram români sau unguri, dacă locuiam în Moldova sau în Ardeal, eram oameni și unii și alții, frământați de aceleași probleme ale existenței, cu calități și defecte, suferind sau iubind la fel. Ideea profesorilor era simplă, corespondam cu numărul omolog de la catalog din clasa cu aceeași literă din Odorhei. Mi se părea că suntem eroine de roman iar scrisorile aveau un parfum de început de aventură.

Din scrisorile lui Erzsi, compuse într-o încâlcită limbă română, o scriere plină de greșeli care nu m-a deranjat nici o secundă, am aflat de ce se numește liceul lor Benedek Elek. Habar n-aveam că a existat un scriitor și publicist maghiar, trăitor în Ardealul nostru, pe numele Benedek Elek. Habar n-aveam că exista un muzeu, în care puteai admira o colectie de obiecte legate de viața și activitatea lui, amplasat într-o localitate din județul Covasna, Batanii Mici, în casa ce fusese a scriitorului.

Oare n-ar fi fost firesc că știm și noi, românii, despre oamenii lor de cultură? Erzsi m-a lămurit, într-o altă scrisoare, că printre exponate se afla și o mărturisire a scriitorului, una care povestea printre cuvinte despre prietenie, despre necesitatea toleranței și a înțelegerii între cele două popoare, pe care le înfrățise istoria și pământul străbun care îi adăpostea:

„Am citit o colecție de povesti a lui Ispirescu, cu gândul s-o traduc în limba maghiară. Poveștile acestea sunt nu numai frumoase, dar constitue și o dovadă sigură că atât în sufletul povestitorului român, cât și al celui maghiar s-a făcut de mult înrudirea sufletească. Dar și acesta este, în cazul nostru, lucru cel mai important: românul a povestit maghiarului, maghiarul românului, și iată înfăptuită frăția prin poveste.“

Iar pe un perete din aceeași casă, îmi scria prietena mea, stătea scris, în română și maghiară, citatul: „Limba statului trebuie să o învățați, limba maternă nu aveți voie să o uitați“.

    

                                                                        Benedek Elek

Mi s-au părut minunate cuvintele, chiar și la 15 ani. Un ungur găsise înfrățirea cu românii prin intermendiul basmului lui Petre Ispirescu.

Eu ce să-i spun? Că liceul nostru se numea Emil Bodnăraș, un reprezentant de frunte al Partidului Comunist? Nu, mai bine evitam subiectul, hârtia nu putea să suporte laude despre ei, comuniștii care ne conduceau țara spre „culmi”, cei care confiscaseră pământurile bunicilor, care o alungaseră din mânăstire pe Măicuța Virginia, sora tatii, lăsând-o mută pentru un an de zile. Cât despre critică, vremurile erau atât de aspre încât era cel mai bine să taci, să ascunzi în tine orice nemulțumire sau durere.

Asta nu înseamnă că nu aveam despre ce-i scrie. Îi povesteam despre frumusețea locurilor din Bucovina, despre albastrul de Voroneț și Humuleștii lui Creangă, despre Dumbrava Minunată a Fălticenilor, locul în care mă imaginam Lizuca pe vremea copilăriei, așteptându-l pe Sadoveanu să iasă de după scorbură și să mă transforme în personajul unei cărți.

Îi scriam despre cărțile pe care le adoram, despre visurile pe care doream a le îndeplini când aveam să fiu matură.

Erzsi îmi vorbea despre munții ei dragi din apropiere, despre dragostea pe care o simțea în privirile flăcăilor când învârteau la nunți fetele, în dansul amețitor numit Ceardaș, despre prietenii ei, fie maghiari sau români.

Dincolo de spovedaniile vârstei, de mărturisirile adolescenței pe care le faci unui străin pe care-l simți prieten fără însă a avea jena povestirii de aproape, a privirilor ochi în ochi, scrisorile mele către Erzsi erau o încercare de a o învăța corect limba română iar ale ei de a mă învăța măcar câteva cuvinte în limba maghiară.

Orice scrisoare venită de la Odorhei se termina cu „Szeretlek” (Te iubesc) și orice scrisoare plecată de la Suceava către Erzsi se termina cu „Én is tégedet” ( Și eu pe tine). Era codul nostru secret. Mai întâi Erzsi mi-a scris în paranteză cum se pronunță, „Seretlec și „E ni șteghede”, dar mai apoi n-a mai fost nevoie, știam.

   

Viața m-a despărțit de Erzsi, prietena pe care n-am cunoscut-o decât prin intermediul colilor albe de hârtie, pictate cu povești despre locurile în care trăia și terminate în cuvinte de iubire ce se așezau în sufletele noastre, construind poduri de înțelegere, nevăzute dar trainice, între două etnii.

Azi, amintindu-mi întîmplarea și văzând declarațiile liderilor politici și ai unora și ai celorlalți, care vor să rupă punțile de legătură create peste vremuri, pentru satisfacerea simplului lor interes personal, simt nevoia să trimit către Erzsi, necunoscuta corespondentă din liceu, acel secret „Szeretlek”.

Și să aștept nerăbdătoare, de la orice om de etnie maghiară care se simte înfrățit cu mine pe acest pământ ce ne rabdă și ne hrănește, răspunsul la parola secretă.

 

 




Sus