Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Compas / Frizeria copilăriei mele

Frizeria copilăriei mele

În Fălticeni, locul în care am crescut, există o străduță îngustă, pe care mergeam pe vremuri în piață, când eram copil. După ce lăsai în spatele tău biserica ortodoxă din centrul vechi al orașului, venind dinspre strada Maior Ioan, traversai, luând-o câțiva zeci de metri către maternitate. Imediat dădeai de străduța fermecată, dacă coteai la stânga. Mi se părea mult mai ușor să ajung pe acolo în piață, decât înconjurând pe Strada Mare. Necirculată de mașini, străduța tăia distanța, scurtând destul de mult drumul. Îmi plăcea la nebunie, puteam să merg fără frică pe mijlocul drumului, sărind într-un picior.

             

Strada se înfunda dar pe colț, chiar înainte să se termine, făcea la dreapta și, în câțiva metri, se întindeau în fața ta scările care urcau către piața cu zeci de tarabe, unde-și expuneau țăranii de prin împrjurimi legumele și fructele.

Acolo, pe colț, se afla o frizerie, fără pretenții de coafor. Situată la parterul unei case vechi dar cu personalitate, într-o cămăruță care avea intrarea direct de pe trotuar.

Mama îmi povestise că la etaj, în alte două cămăruțe strâmte, locuia familia frizerului.

Celelalte camere ale casei fuseseră confiscate de stat și atribuite unei alte familii ce locuiau cu chirie, alături de foștii proprietari.

El, frizerul, un evreu uscățiv, mereu sobru și trist, de peste cinzeci de ani, cu o față palidă și mâini subțiri și nervoase. Avea degete lungi și fine de pianist. Ea, cam de aceeași vârstă cu bărbatul sau poate mai bătrână, o femeie mai mult decât corpolentă. Era aproape în permanență afară, așezată în cea mai mare partea a anului pe un scaun cu cotiere rotunjite, făcute dintr-un lemn masiv.

Un scaun care fusese o frumusețe cândva, lat ca un fotoliu, așezat în fața frizeriei, direct pe trotuar.

Femeia își întindea trupul, mai mult decât generos, la soare, fără să privească trecătorii și fără să-i pese de vorbele șoptite, care o aveau drept subiect de bârfă.

Aveam o senzație stranie și ciudată când o priveam. Mi se părea că trăiește într-o altă lume, una numai de ea știută.

Mereu am bănuit că trebuie să fi avut o boală, era mult prea diformă. Probabil că avea ceva cu glanda tiroidă.

Dar mai era ceva dincolo de boală; ceva ascuns, nedeslușit de simplii trecători. Dimineața devreme bărbatul o ajuta să ajungă la scaunul râvnit, pus în fața frizeriei cu geamuri înalte prin care se vedea tot ce se petrecea înăuntru.

De multe ori, de după perdelele subțiri de la geamul unei camere de la etaj, se zărea o umbră nemișcată care privea în stradă, ascunsă după falduri.


Era o fată frumoasă, cu privirea pierdută și apatică, cu sute de pistrui pe față și un păr roșu aprins, lung până la mijloc, împletit într-o coadă groasă lăsată pe spate.

Soarele îi făcea părul și mai roșu decât era, împrumutându-i căldură și culoare din razele sale. Uneori cobora în stradă și-i ținea companie mamei, netezindu-i părul scurt cu o mișcare scurtă și furișată, de parcă i-ar fi fost frică să fie drăgăstoasă mai mult timp.

Gestul tandru, deși nu dura decât câteva fracțiuni de secundă, purta în el un infinit de sentimente adânci și definitive, pe care le-am simțit atunci cu inocența copilăriei, fără să le pricep valoarea. Le-am înțeles cu adevărat cu mult mai târziu.

Un zâmbet cald lumina fața fetei când își mângâia mama pe păr. O mângâiere atât de scurtă încât abia aveai timp să o observi. Își retrăgea mâna cu repeziciune înapoi, frământând cordonul unei rochii lungi, de parcă ar fi făcut ceva nepermis și revenea la masca indiferentă și rece pe care o aborda de obicei. Tânăra era destul de plinuță pentru vârsta ei. Părea să-i semene mamei, preluând, genetic, boala cumplită care o țintuia pe femeia obeză în scaun. Să fi avut treizeci de ani de ani.

N-am știut niciodată cu ce se ocupa. Părinții mei îmi spuneau că este absolventă de farmacie însă n-am zărit-o niciodată într-o farmacie din oraș. Pe vremea aceea, într-un târg mic așa cum este și azi Fălticeniul, nu erau decât două farmacii. Se poate să mă înșel, poate se afla în camerele din spate ale farmaciei, pregătind cu măiestrie tot felul de soluții vindecătoare și unguente miraculoase. Sau cine știe… Poate se înșela și tata și nu era farmacistă.

Îmi plăcea să-i observ pe furiș ca o hoață, încetind cât mai mult pașii când mă apropiam de frizerie.

Mă opream pe stradă, curioasă să știu mai multe despre ei, prefăcându-mă că îmi leg șireturile la teniși sau că scormonesc după ceva prin plasă.

Uneori îndrăzneam să bag capul pe ușă, apăsând pe clanță când ușa nu era larg deschisă. Ițeam capul ciufulit înăuntru chiar și atunci când nu era nevoie să mă tund.

Speriată apoi de scârțâitul prelung al balamalelor vechi, fugeam bâlbâind câteva scuze prostești, în vreme ce trânteam cu putere după mine ușa.

În stradă mă opream pentru câteva clipe să îmi trag răsuflarea, apăsând cu palma pe piept să opresc bătăile nebunești ale inimii, privind pe furiș în urmă, să-mi dau seama dacă nu mă ceartă cineva pentru neobrăzarea pe care o avusesem.

Plecam către casă fără să fi fost băgată în seamă de frizerul taciturn sau de femeia imobilă de pe scaun, cu ochii țintă spre un orizont numai de ea cunoscut.

Pentru mine, evreii au însemnat tristețea din ochii bărbatului care ne tundea fără să scoată o vorbă, concentrat asupra lucrului, adunând părul căzut de sub foarfece pe linoleul întins pe jos. Avea spatele gârbovit și sprâncenele adunate până la unirea lor, sugerând grijă și neliniște. Evreii au însemnat și resemnarea din ochii frumoasei roșcate, cu privirea hăituită și furișă, fiindu-i teamă să-și arate dragostea.

N-am știut niciodată ce li s-a întâmplat cu adevărat în război. Dar când am crescut mai mare și am citit cărțile lui Sven Hassel, mintea mea a țesut sute de povești terifiante în jurul familiei de evrei pe care am cunoscut-o în anii copilăriei. Tristețea gravă din ochii bărbatului, apatia din ochii tinerei și nepăsarea agresivă din atitudinea mamei bolnave mă îndemnau să cred că avuseseră multe de îndurat.

Tremuram citind despre ororile lagărelor naziste și mă rugam în gând, fără voce: „Dă, Doamne, ca ei să fi fost feriți de o asemnea bestialitate!”



Nu știu cu certitudine dacă au fost umiliți, dacă au avut de îndurat ororile politicii fasciste sau au reușit să fugă din calea tăvălugului inuman al războiului, fără a suferi prea mult că erau evrei. Cum n-am știut nici unde și de ce au plecat. Atâta doar că într-o zi, în drumul meu căre piață, la colț m-a întâmpinat o casă pustie.

Pe ușa nu mai scria „Frizerie”, femeia cea grasă nu mai stătea la soare iar de după perdele nu mai spiona nici o umbră. Ferestrele erau murdare și pline de praf iar pe ușă trona un lacăt gros. Câteva minute am stat în fața ușii scorojite cu gura căscată, încercând să-mi imaginez ce putuse să se întâmple.

Unde dispăruse o familie întreagă? Parcă nici strada nu mai arăta la fel. Era pustie fără frizeria din colț și prezența femeii grase din fața ușii, așezată pe veșnicul scaun.

Lipsa lor prăbușise peste mine una din constantele copilăriei. Când am ajuns acasă, tata mi-a spus că se vorbea prin târg că au plecat cu toții în Israel, sătui de țara în care se instalase un sistem ce le ucidea libertatea și le confiscase bruma de avere.

Frizeria fusese a lor pe vremuri, ca și întreaga casă.

Acum era a statului iar el, bărbatul cu mâini de pianist, devenise din patron un simplu frizer la mila statului. Nu mult după dispariție, comuniștii au ras de pe fața pământului casa de pe colț în care fusese, pentru o vreme, frizeria copilăriei mele

Alte scrieri de la autoare AICI






Sus