Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Compas / Teatrul multicultural, ca exemplu pentru conviețuire

Teatrul multicultural, ca exemplu pentru conviețuire

Transilvănenilor le place să se laude cu spiritul multicultural, dar avem prea puține astfel de modele valide în relațiile româno-maghiare. Cele mai mari reticențe se observă în localitățile unde, pe lângă populația majoritar românească, maghiarii alcătuiesc o comunitate vie și puternică numeric. Temerile sunt alimentate de experiența național-comunistă total nefastă, care a creat astfel de instituții, dar în realitate acestea aveau ca scop final asimilarea minorităților.

Cel mai elocvent exemplu pentru descrierea acestui tip de multiculturalitate forțată este crearea școlilor mixte, adică cele cu predare în limba română și maghiară. În perioada în care politica naționalistă a lui Nicolae Ceaușescu urmărea omogenizarea populației prin asimilarea minorităților naționale, în multe orașe transilvănene au fost desființate școlile maghiare. În locul lor au apărut școlile mixte în care, pe lângă clasele cu predare în limba maghiară, erau create și clase românești.



Vizita conducătorilor de partid și de stat în regiunea Mureș Autonomă Maghiară.Târgu Mureș, 12-14 august 1966 (Fototeca online a comunismului românesc - cota 194/1966)
 
La început una, două, pe urmă din ce în ce mai multe, și în același timp, treptat, se reducea numărul claselor cu predare în limba maghiară. Astfel, după un timp, elevii de naționalitate maghiară erau constrânși să se înscrie la secția română, pentru că nu mai existau destule locuri în clasele maghiare.

Situația de astăzi este mult mai bună, dar aceste experiențe traumatice nu au fost depășite încă nici de români, nici de maghiari. Prin asta se explică faptul că înființarea unei școli maghiare, denumirea uneia despre o personalitate maghiară, inscripționarea bilingvă a spațiilor comune în școlile mixte reprezintă încă motive de dispută. Românii sunt reticenți față de asemenea inițiative, pe care le consideră „expansioniste”, „iredentiste” sau „naționaliste”, iar maghiarii au temeri vis-a-vis de proiectele comune. S-au consemnat nenumărate astfel de certuri la Târgu Mureș, unde prea puțin se pune în valoare spiritul de multiculturalitate.

Vreau să scriu însă despre un caz fericit – tot din Târgu Mureș -, care tinde să devină un model prin succesele consemnate. Exemplul nu face parte din domeniul învățământului, dar are valoare de exemplu prin faptul că poate influența mase largi. Teatrul Național din Târgu Mureș funcționează cu două secții, una reprezentată de Compania Liviu Rebreanu, iar cealaltă de Compania Tompa Miklós. În aceeași clădire practic funcționează două teatre. Precursorul Naționalului mureșean a fost Teatrul Secuiesc înființat în 1946 de Tompa Miklós, tatăl lui Tompa Gábor, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Secția română, adică Compania Liviu Rebreanu, a fost înființată în 1962.

   

Mult timp cele două trupe au coexistat. Din punct de vedere juridic alcătuiau o singură instituție, dar în realitate funcționau ca două, neexistând aproape deloc colaborare între ele. Astfel nici publicul românesc nu se interesa de spectacolele jucate în limba maghiară, nici spectatorii maghiari nu participau la reprezentațiile în limba română. Drept urmare, după 1989 s-a pus în dezbatere de câteva ori scindarea celor două companii, pe considerentul destul de logic: dacă oricum funcționează separat, ce rost mai are să le păstrezi sub o singură cupolă. La Oradea s-a produs această separare cu câțiva ani în urmă, iar la Satu Mare se discută despre utilitatea unui astfel de demers la Teatrul de Nord.

La Târgu Mureș însă s-a schimbat radical situația în 2011, când director general a fost numit actorul Gáspárik Attila, fostul vicepreședinte al Consiliului Național al Audiovizualului și fostul rector al Universității de Artă din Târgu Mureș. Venit cu un proiect managerial transparent și eficient, cu scopul declarat de a profita de posibilitățile oferite de existența celor două companii în cadrul aceleiași instituții, s-a înhămat la o muncă extrem de grea care, pe lângă calitatea actului artistic, își propune să schimbe mentalități.



De atunci asistăm la o mică revoluție teatrală. Gáspárik și-a ales cu mult fler echipa. I-a numit în fruntea secției maghiare pe Keresztes Attila, un tânăr regizor ardelean de succes, care a lucrat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj și la Compania Harag György al Teatrului de Nord din Satu Mare, iar în fruntea secției române pe dramaturgul Alina Nelega, sub mandatul căreia au fost montate multe piese contemporane cu mare încărcătură socială, care reflectă îndeobște realitatea actuală, problemele tinerilor și ale familiilor.

Nefiind critic de teatru, doar un spectator mereu interesat de arta scenică, nu doresc să analizez calitatea actului artistic, dar este evident că și creșterea calității spectacolelor a contribuit la explozia numărului spectatorilor, care în stagiunea trecută a ajuns la aproape 60 de mii, într-un oraș cu aproximativ 130 de mii de locuitori.

Vreau să evidențiez că noua conducere a Naționalului mureșean și-a propus în primul rând să creeze un teatru viu. Astfel, mai multe piese montate în ultimii ani abordează relația româno-maghiară. În viziunea conducerii teatrului, caracterul multicultural al instituției este o resursă care, dacă o pui în valoare, poate aduce succese nebănuite într-un oraș încă marcat de conflictul din martie 1990.

Trioul Gáspárik-Nelega-Keresztes a implementat câteva măsuri simple și logice, dar care nu aveau tradiție. În primul rând, toate spectacolele jucate în limba română au fost supratitrate în limba maghiară, iar la spectacolele în limba maghiară se asigură traducerea în limba română. Într-un oraș unde ponderea românilor și maghiarilor este aproape egală, este o măsură cât se poate de normală, dar care și așa a produs nemulțumiri – sperăm pasante – în cadrul românilor și maghiarilor care nu susțin ideea multiculturalismului.

S-au montat piese în care actori români și maghiari joacă cot la cot (Carmina Burana).
   

În această inițiativă a avut un rol însemnat și Studioul Yorick, o companie independentă condusă de actorul Sebestyén Aba. Acest teatru independent a pus în scenă, de exemplu, piesa de mare succes 20/20 al Gianinei Cărbunariu, care prezintă evenimentele sângeroase din martie 1990 din Târgu Mureș. Tot această companie a avut inițiativa de a propune spectatorilor, în colaborare cu Teatrul Național din Târgu Mureș, trilogia Flori de mină a lui Székely Csaba, un tânăr scriitor maghiar cu un debut fulminant în dramaturgie.

Partea a doua a trilogiei, Beznă de mină, un spectacol prezentat în 2013 și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București în cadrul Festivalului Național de Teatru, surprinde cu mult umor, într-o poveste presărată cu corupție și crimă desfășurată în Ținutul Secuiesc, spaimele, locurile comune, dificultățile de comunicare care alimentează la nivelul mentalului colectiv conflictul dintre români și maghiari.

În spectacolul intitulat Double bind, o piesă scrisă și montată de Alina Nelega și Kincses Réka, joacă deopotrivă actori români și maghiari, care în timpul săptămânilor petrecute împreună au dat frâu liber sentimentelor și gândurilor ascunse ale ambelor comunități. Potrivit prezentării piesei, este vorba de acele gânduri despre care știm că există, dar nu vorbim despre ele. Iar dacă vorbim, o facem numai după sau în timpul conflictelor.

Cu siguranță, și acest spectacol merită văzut în spațiul cât se poate de multicultural al Teatrului Național din Târgu Mureș, care tinde să le dovedească scepticilor: conviețuirea și deopotrivă colaborarea româno-maghiară nu este imposibilă dacă există viziune, bunăvoință și înțelepciune de ambele părți.
 




Sus