Miercuri, 20 Septembrie 2017
Miercuri, 20 Septembrie 2017


Compas / Pacientul englez, care a fost maghiar

Pacientul englez, care a fost maghiar

1.

Însemnările de călătorie din Algeria al lui Vasile Drăguț, realizate cu ocazia participării sale la seminarul internațional consacrat conservării picturilor rupestre de la Tassili din anii 1980, mi-au fost timp de ani buni adevărate călăuze spirituale în hoinărelile mele tinerești pe tărâmul preistoriei.
Picturile rupestre mezolitice, despre care primeam primele informații din volumul Fata morgana la Tassili apărut în 1983, nu semănau deloc cu acele picturi și gravuri, cu care m-am obișnuit din lucrările științifice consecrate peșterilor franco-cantabrice. Acestea din urmă erau dominate de imaginile pictate ale animalelor cuaternarului, îmbibate în culori maro-roșu-galbene, funcționând ca niște markeri pe drumul pierdut al ritualurilor paleoliticului superior.
Cele din Tassili erau mult mai senine. Această seninătate a lor se datora în primul rând luminii – luminii care era excomunicată, ba chiar anathemizată în subteranul descoperit cu atâta patimă de Norbert Casteret sau Sautuola, ca să amintesc doi dintre zecile de exploratori a vremurilor de mult trecute. O bună parte a picturilor rupestre din Tassili (Algeria) sunt la lumina zilei – majoritatea în adânciturile mari și locuibile ale stâncilor – și reprezintă în general animale africane amestecate cu oameni firavi, desenați parcă de copii visători, care se uită afară pe geamurile spitalelor.

O altă diferență esențială dintre pictu- rile rupestre ale peșterilor paleoliti- cului superior și ale
mezoliticului însorit nord-african este datarea, adică timpul. Rinocerii lânoși, caii din peșterile Altamirei și a Lascaux-ului trăiau acum 20 000 de ani în Europa înfrigurată, animalele din Tassili trăiau însă mult mai târziu, acum 10 000 de ani în Sahara veche – o Sahara veselă și vie, cu multă verdeață, apă, hipopotami și elefanți.

O a treia, și poate cea mai importantă diferență dintre cele două lumi ale picturii rupestre preistorice este prezența omului în aceste capodopere ale timpurilor fragile. În cavernele friguroase și întunecate, omul are dublu rol: unul creator – Homo sapiens sapiens care se joacă de-a Dumnezeu creator –, și unul de participant la utilizarea propriei creații, personificând astfel omul preistoric care își folosește picturile pentru magii, pentru rugăciuni răgușite individuale, cu speranța unui vânat mai ușor și mai norocos.
În picturile rupestre mezolitice din Sahara, omul devine parte integrantă a unui reportaj fără sfârșit despre viața plină de mișcare, al cotidianului preistoric. Multe, multe ilustrații umane.

Oameni firavi, creați de mâini finuțe – probabil femei –, având picioarele subțiri, de parcă ar fi folosiți pentru pași uriași de poveste, niște pași care poartă în mecanica fină a lor eterna posibilitate a unei evadări din mijlocul unui grup de lei.

Și totuși, aceste picturi rupestre pe stâncile Saharei sau a micilor peșteri sahariene nu mi-au fost în totalitate familiare – deși sunt incomparabil mai umaniste, decât cele din Altamira și Lascaux –, până ce o întâmplare magică nu mi-a deschis ochii spre dimensiunile acestui fenomen. Această inițiere a mea a fost una total neașteptată. S-a numit: Pacientul englez. Un film.

2.


Nu eram pregătit pentru această întâlnire cu Pacientul englez.

Când am văzut la început peisajele sahariene urmate de o mână care picta prin 5-6 mișcări o siluetă de om, am simțit o anumită apăsare anxioasă, dar gândurile mele fugeau cu încredere spre Henri Lhote, ale cărui lucrări despre picturile rupestre din Sahara m-au liniștit ori de câte ori simțeam că abisul preistoriei mă trage undeva jos, pe tărâmul unui necunoscut, generator de anxietate... fericită.

Dar filmul nu m-a condus spre cartea lui Lhote, ci m-a purtat într-un alt abis – un abis paralel –, deoarece în melodia mirifică a filmului am recunoscut un cuvânt: dragoste…

– Szerelem, szerelem… – cânta o doamnă pe un ton despre care nu știai, că provoacă durere sau chiar tonul este provocat mișelește de o durere sufletească de nedescris –, și cântecul era în maghiară.

În Sahara, într-un film englez se cânta în limba mea maternă.– Szerelem, szerelem…


 
Dragoste, dragoste, eternă pacoste
De ce nu-nfloriseși în curțile noastre
În orice pom ori pe frunza acelui nuc
Să te pot culege și eu când mai apuc
Să te culeagă-apoi flăcăi din sat, fete
Cum am cules și eu și-am lăsat să-mi scape
De mi-aș găsi ș-acum vechea mea dragoste...

(Traducere de Simon Ilona)


Atunci încă nu știam, că cea care cântă acestă melodie maghiară – străveche nu numai prin ritm dar și prin simplitatea ilustrării dragostei tragice universale – este vestita Sebestyén Márta, iar pacientul englez este exploratorul maghiar, Almásy László.

3.

Almásy László s-a născut în castelul Bernstein/Borostyánkő din Austria (la vremea aceea localitatea făcea parte din Ungaria, comitatul Vas), într-o familie nobiliară maghiară, unde tata era un pasionat geograf, care își lua fiul încă din tinerețe în expediții botanice și zoologice, printre altele în Dobrogea și Delta Dunării. Din copilăria sa mi-au rămas în minte două lucruri senine. El, elevul talentat și vorbitor de limbi străine, pasionat deja din copilărie de autoturisme și-a călcat directorul de școală gonind la cursuri cu bicicleta...


El, pasionat de avioane, și-a creat singur un avion, cu care încercând să „decoleze”, s-a trezit într-o prăpastie, avionul inventat neavând elemente esențiale pentru zbor. Această prăbușire a fost prima din viața lui, urmată de mai multe altele în deșertul Libiei și în Sahara, unde el își efectuase mai târziu zborurile de descoperire geografică, iar apoi cele militare.

Era un tânăr care avea cei mai buni profesori din Ungaria de atunci. În tinerețe era acompaniat în „practicile științifice” de cei mai cunoscuți savanți maghiari, indiferent dacă era vorba despre cartografie, ornitologie, botanică sau automobile. Continuându-și cursurile la Graz, iar apoi în Anglia, acestea au făcut din el o personalitate complexă, ale cărui cunoștințe științifice, sociale, etologice, politice și militare depășeau mult nivelul de cunoștință a tinerilor nobili învățați de atunci.

Dragostea sa pentru viteze cerești și terestre – devenind un șofer de temut în acea vreme, pregătindu-se de o altă meserie îndrăgită de a sa: cursele de automobile în deșert –, l-au făcut cunoscut și iubit în cercurile cele mai înalte. Regi și prinți ai deșerturilor îi erau prieteni buni și generoși, sponzorizând drumurile sale de căutare a oazelor și a eventualelor surse de apă subterane.

Cu un automobil Steyr a demonstrat de exemplu că din Alexandria se poate ajunge – urmând Nilul – până la Khartoum (capitala Sudanului de azi) și această reușită a sa i-a deschis drumul spre familia regală a Egiptului, ceea ce e factor determinant în viața sa.

1932 era un an norocos pentru el, fiind anul în care – împreună cu un ofițer englez – au descoperit din avion oaza Zarzura.

Din acest moment cariera lui de explorator a început să urmeze o traiectorie extraordinară. Descoperă în lanț peșteri care poartă comoara deșertului: apă.

Descoperă sute și sute de picturi rupestre neolitice, cele mai fascinante fiind figurile umane care înoată, sugerând, că în neolitic deșertul avea un aspect de savană arbustiferă, unde cursurile de apă permiteau înnotul.



                              Peștera Înotătorilor descoperită de Almásy László

Almásy aici a prins gustul preistoriei, aici a simțit acea anxietate fericită, ceea ce simt toți muritorii de rând, care având afinitatea pentru mesajele subconștientului istoric, se găsesc în postura de receptori ale unor semnale tulburătoare necunoscute.

La locul de întâlnire al Egiptului, Libiei si Sudanului se găsesc munții Uweinat, unde Almásy descoperii cu sutele picturi rupestre ale oamenilor de odinioară. Palmieri, animale colorate și figuri umane negre, reprezentând o societate neolitică bine așezată, cu un port specific: figuri negre, păr roșu, arcuri albe.



                                                         Înotătorii lui Almásy László

În perioada descoperirilor toate societățile științifice de marcă ale Europei, toate curțile regale și princiare din Africa de Nord – și desigur firmele mari ca Steyr sau Universal Pictures – aveau legături directe cu Almásy László.

Această faimă a sa a contribuit decisiv la acea chemare vestită din partea lui Rommel pentru a veni în Luftwaffe – purtând mai departe semnele aviației maghiare – cu scopul de a ajuta Afrika Korps în orientarea militară. Pe vremea aceea Almásy avea planurile făcute pentru descoperirea armatei lui Cambyses dispărută în 525 î.H. și scrie bucuros unui prieten: “pe mine mă interesează un singur lucru: să găsesc armata pierdută al lui Cambyses. Rommel îmi va da benzină pentru asta.”

Viața lui Almásy în perioada celui de al Doilea Război Mondial este plină de aventuri umane și umaniste. În timp ce în războiul lui Rommel în deșert s-a comportat ca o vulpe vicleană penetrând rândurile securității engleze, în Ungaria terorii naziste el salva viețile evreilor. La urma urmei Anglia, respectiv Egiptul i-a permis să-și reia viața științifică. Nou inființatul institul al cercetării deșertului - Egyptian Desert Research Institut – îl găsește pe postul de director în 1950.

Pacient englez, savant maghiar, director al Egyptian Desert Research Institut…

4.

Întâlnirea mea cu Pacientul englez a avut loc în întuneric. Stăteam la film și simțeam că mă ridică ceva imaginar în sus – dar nu destul de sus, ca să pot spune, că sunt deasupra lucrurilor.
 
  

                                                 Ralph Fiennes în rolul lui Almásy

Nu este un sentiment chiar așa de cathartic, cum  pare la prima vedere, deoarece este și frustrant pe undeva, că dacă ai sufletul așa de plin, încât dobândești capacitatea zborului, atunci acesta de ce se oprește la jumătate de drum, sugerându-ți că zborul deasupra altora este permis numai aleșilor?

Și așa se întâmplă, că de fiecare dată când intru într-o peșteră și reglez flacăra lămpii de carbid, îmi amintesc de picturile rupestre din Peștera Înotătorilor – o cavernă dintr-un deșert luminat orbește, în care întunericul își face cuibul propriu.

Și cuibul propriu are semnele sale de dominație. Este al meu – așa spunea omul preistoric când își punea amprenta pălmii pe pereți în toate colțurile lumii. Este al meu – spunea Almásy László, când a văzut prima dată înotătorii din deșert.

Este al meu – aș spune și eu, dacă nu aș fi conștient, că urmele pălmii mele din peșterile României nu sunt semne ale dominării și ale posesiei, ci a vulnerabilității.

Unii posedă și fac istorie punând ritual palma imbibată în okker (ocru) pe pereții cavernelor, alții se rezemă tremurând fin, cu palma de pereți, ca să nu se observe că le e teamă să se aventureze mai departe. Unii sunt ei, eroii, alții suntem noi, spectatorii.

Palma însă, cu gravurile sale necolorate ale sorții, este comună pentru noi toți.




 




Sus