Duminică, 23 Septembrie 2018
Duminică, 23 Septembrie 2018


Compas / Pe urma viselor și lumilor pierdute

Nu demult, am petrecut un weekend (vineri-duminică, așa cum îmi place…) în zona comunei Toplița de lângă municipiul Hunedoara. Am vrut să participăm la o partidă de vânătoare virtuală de urs, râs, porc mistreț, vulpe, lup, cerb, căprioară în pădurile din Munții Poiana Ruscă, adică să vedem orice ce ține de viața animalelor sălbatice. Aveam, fără drept de tăgadă, cea mai avizată gazdă: domnul Robert Geberán, tatăl prietenei mele, Bianka. Angajatul Direcției Silvice Hunedoara, însă, ne-a avertizat încă de la plecare: este foarte puțin probabil să vedem oricare dintre aceste animale sălbatice… Am sperat, totuși.

Ploaie mocănească în februarie

Vreme mohorâtă de început de februarie: aburii îmbrățișau strâns ambele maluri ale râului Cerna și singura căpiță de fân singuratică de lângă poteca pe care ne-am început ascensiunea abruptă. Mergeam pe urmele inginerului silvic, care cunoaște zonele precum palma proprie. Trecem un podeț metalic, apele învolburate ale râului Cerna ne dau fiori. De cum am pornit a și venit ploaia mocănească peste noi, GPS-ul agățat de gât abia a prins câțiva sateliți pentru a vedea pe unde mergem.

Știam că vom avea o ascensiune grea, dar nu credeam că voi putea ține pasul așa de greu cu domnul Geberán. Tacticos, am lăsat-o în față pe Bianka pentru că știam: îi este mai greu să urce. Așa nu ieșea la iveală „lupta” pe care o purtam, în sinele meu, cu poteca care urca vertiginos, refugiindu-mă în spatele femeii tinere și negând, în gând, că sunt montaniard înrăit.


Mirosul ființelor vii necuvântătoare...

Pădurea de foioase oferea piesa clasică: foșnet și câteodată o mini baladă fulger ieșită dintr-un cioc imposibil de identificat și localizat. Am savurat mirosul ființelor vii necuvântătoare din jurul meu: oaza mea de libertate și de repaus îmi oferea și acum ceea ce-mi doresc în fiecare weekend, adică evadarea dintre betoane și (re)descoperirea naturii.

Înaintam cu greu datorită pantei abrupte. După vrea trei sferturi de ceas, am ieșit puțin din codru, numai cât să observăm o poiată dărăpănată și o casă dărăpănată. Bun venit în localitatea Manu! Numărul sufletelor: 0

Dincolo de „drum” o casă cu geamurile sparte. Rezemat de toporul pe care a adus-o, singura „armă” pe care o posedă, domnul Geberán ne povestește despre oamenii care au locuit aici și lucrau, îndeobște, la o mină din apropiere. Ei coborau în vale în fiecare dimineață, iar seara se întorceau la casa lor. Acum casa lăsată în paragină este folosită doar vara, de către ciobani. Pe masă sunt pachete de țigări cu nume de mărci de care nu am auzit niciodată.

Îmi imaginam, în tăcere, cum trăiau, ce aspirații, vise, „proiecte”, dorințe au putut avea aceste familii. Oare cine era ultimul locuitor al acestei case, cum trăia, cum arăta, ce părere avea. Îmi place, la fel ca și lui Mircea Coman, fostul meu prieten montaniard de la Clubul Alpin Român – secția universitară Cluj, să discut îndelung cu oamenii din satele aflate la vârf de munte. Ei au o viziune aparte asupra vieții și rostului ei. Ororile materialismului sălbatic și fad nu-i ating pe cei de aici, ei având un set de valori apropiate de ale unora dintre noi.

Nici domnul Geberán nu mai recunoaște zona...

Părăsim satul părăsit, mergem și mai în sus, vrem să ajungem în celălalt sat în care nu mai locuiește nimeni: Mosoru. Nu ne ia mult timp să ajungem la drumul de căruță, pe care îl găsim puțin mai greu. Domnul Geberán nu a umblat aici de mult timp, nici nu mai recunoaște zona, nu găsește poteca care duce la drumul de căruță. Când a umblat pe ea, oare, ultima dată cineva...? Între timp natura a recucerit terenul pierdut...

Ajungem, într-un final, și la locul unde cândva localnicii adăpau vacile și caii. Din structura din lemn nu a mai rămas decât o baltă. Nu este apă nici în izvor, apa curgând pe lângă niște lemne aruncate în apropiere.

Suntem pe culmea de unde se vede toată valea. Drumul este practicabil doar pentru căruțe și mașini de teren. Ne uităm în zare și vedem cum totul revine la viață, fiind sfârșitul săptămânii e forfotă și agitație mare, sunt căruțe peste tot, e dimineața devreme, țăranii coboară la târg. Înainte de a intra în vorbă cu un bătrân bărbos, un „hai să mergem mai departe” mă trezește la realitate: aici nu mai e nimeni. Ne apropiem de o casă care pare locuită. Nu intrăm nici în curte, observăm de dincolo de gard că, recent, cineva a tăiat lemne. Observăm că în interior sunt două saltele relativ noi: aici obișnuiește să vină cineva. Ajungem la concluzia că populația satului Mosoru este de 0/1…

La întoarcere, ne prinde ploaia puternică prezisă de meteorologii consultați de Bianka. Apa spală și gândurile despre locurile pe care tocmai le-am văzut, ea nu invită deloc la meditație și reflexie. Dar odată ajunși la casa domnului Geberán, și mai ales după vinul fiert, gândurile vin ca o avalanșă: oare…? Prea multe întrebări…

***

Mai multe fotografii pe blogul personal al autorului.





Sus