Vineri, 20 Iulie 2018
Vineri, 20 Iulie 2018


Compas / Șaisprezece maghiari din Transilvania în Republica Islamică Iran

La sfârșitul lunii septembrie 2017, nu mai puțin de 16 maghiari din Transilvania au plecat să viziteze Iranul. Ne doream mult să vedem această țară, să mergem în munți, să vedem patrimoniul construit, istoric al acestei țări cu o cultură și civilizație care are rezonanță puternică pentru umanitate. Nu, nu am călătorit cu toții împreună, desigur, altfel regimul credea că vrem să ne întoarcem aproape de meleagurile de unde am plecat în Bazinul Carpatic acum vreo 1000 de ani sau că dorim să declarăm autonomie teritorială sau culturală. Am făcut grupuri, am urmat căi separate. Fiecare în ritmul lui, conform propriilor stiluri, principii, seturi de valori, interese și preocupări. Din păcate, nu am putut vizita nicio minoritate etnică, doar membrii tribului nomad Qashqai în pustietatea unui deșert, la mai mulți kilometri de Isfahan și Shehreza. Dar nu despre aceste lucruri doresc să scriu acum…

Manifestații antiguvernamentale într-o țară islamică

Când, la sfârșitul lunii septembrie 2017, ne plimbam pe străzile diferitelor orașe ale Republicii Islamice Iran (să nu vă spun de câte ori am fost întrebat înainte de plecare: de ce mama dracului călătorești în această țară, te vor lua ostatic, îți vor preleva organe, va exploda bomba atomică, țara va fi atacată de americani, etc.), nu știam, desigur, ce avea să se întâmple cu doar câteva luni mai târziu, adică în decembrie 2017 și să continue în ianuarie 2018: ample manifestații antiguvernamentale, cum nu a văzut lumea de la revoltele din 2009. Atunci, la alegerile prezidențiale, Mahmoud Ahmadinejad a câștigat cu 62 la sută din voturi, lucru contestat de opoziție: oamenii au ieșit în stradă, au protestat. Acum nu au fost alegeri, nu s-au raportat sau presupus fraude masive, oamenii au ieșit în stradă, în principal, din cauza condițiilor de trai și a corupției.

Totuși, anul trecut s-a simțit o nemulțumire generalizată referitoare la nivelul de trai al populației: „oameni simpli”, dar și intelectuali ne-au reperat, au venit la noi și și-au expus nemulțumirea față de cât câștigă, din cauza faptului că nu și-au primit salariul de mai multe luni, sau că regimul actual nu ar mai trebui să guverneze țara, Iranul având stringentă nevoie de reforme politice, economice și sociale. Ei spuneau că izolarea internațională nu mai poate continua, legile islamice trebuie abrogate, e nevoie de libertate de exprimare, femeile n-ar mai trebui să fie obligate să poarte văl, oamenilor ar trebui să li se permită călătoriile în străinătate. Se simțea, de asemenea, nevoia stringentă a oamenilor de a (ne) dovedi faptul că Iranul este o țară pașnică, liniștită, primitoare și care dorește din răsputeri să fie cunoscută și recunoscută ca atare pe plan internațional. Ne-a mirat dezinvoltura, sinceritatea, dar și curajul oamenilor cu care au răbufnit și și-au spus oful.

Am fost provocați? Da, dar nu tot timpul…

La început, credeam, pe bună dreptate, că sunt oamenii regimului care provoacă străinii, așa încât nu le-am răspuns. Dar când chiar și un ghid turistic foarte tânăr a început să se plângă de liderii politici și de lipsa de perspectivă politică, economică și socială, am înțeles că nemulțumirea maselor largi ale populației a depășit limita suportabilității, oamenii riscându-și libertatea pentru a le expune străinilor problemele cu care se confruntă.

Regimurile islamiste șiite de la Teheran, instaurate de la revoluția islamică din 1979, au suprimat repetatele proteste și tentative de reformă, Hassan Rouhani însă a înțeles pericolul, președintele Iranului catalogând protestele din decembrie 2017 și ianuarie 2018 ca o „oportunitate pentru a înțelege problemele și a găsi soluții pentru ele”. Totuși, revolta a fost înăbușită, cauzând în jur de 30 de morți și sute de răniți, conform presei internaționale.

Ce spun localnicii?

Am fost curios, ce cred cei la care am locuit câteva zile, sau cei cu care am intrat în contact în Iran: aceste reacții fiind deosebit de valoroase, deoarece reflectă adevărata stare de spirit din țară. Oare? Am observat, totuși, o anumită reținere din partea lor. Am avut impresia că le este frică, crezând că regimul, mai ales în momente de criză, monitorizează comunicațiile cu exteriorul țării, chiar și dacă acestea se fac pe unele canale de comunicare ce ar trebuie să fie cât de cât criptate, de exemplu Whatsapp.

Locuitorilor din Iran le este interzisă folosirea Twitter și Facebook, dar cu toții găsesc diferite modalități de a posta pe microblog și rețeaua de socializare: este vorba de VPN și Siphon.

Am comunicat cu ei prin Whatsapp.

Ali mi-a scris: nu are niciun rost să mă îngrijorez pentru soarta lui pentru că în Yazd nu este nicio problemă, lucrurile s-au calmat rapid și totul este sub control. Celălalt, tot Ali, dar din Shiraz, mi-a relatat faptul că protestele au durat patru zile din cauza faptului că „totul este foarte scump”, dar că, și aici, lucrurile au revenit pe făgașul normal. A mai adăugat că revolta a cuprins tot teritoriul țării, de la orașele mici la cele mari.

Familia care ne-a găzduit în Kashan, mi-a scris: „suntem în regulă, protestele au luat sfârșit. Nu este deloc ușor să protestezi împotriva regimului. Nu am participat la aceste proteste, pentru că nu aveam nicio idee despre ce se întâmplă cu adevărat. De asemenea, nu știam cine se află în spatele lor, dar, oricum, s-au terminat foarte repede”. I-am răspuns: dar din ce în ce mai multe persoane sunt împotriva regimului, oare cât vor mai răbda oamenii? Doamna nu mi-a mai răspuns…

Pedram, tot dintr-un mare oraș, a fost mai poetic: totul a fost o adiere fără rost.

Vă întrebați, poate, dacă pentru persoanele despre care v-am vorbit nu reprezintă un pericol faptul că numele lor a fost menționat  în articol. M-am gândit și la asta, desigur. Din fericire, sunt mulți Ali în Yazd, dar și în Shiraz, la fel, sunt multe familii în Kashan, iar în cazul lui Pedram nu am menționat localitatea.

Coletul „nuclear” către Iran

În ditamai mijlocul protestelor antiguvernamentale din țara islamică, am trimis un colet către una dintre persoanele care ne-au găzduit. A durat mult până am decis ce anume să trimitem, să nu fie perisabil nici din punct de vedere alimentar, dar nici din cel politic… Am ales cu mare grijă fiecare cadou: să nu poată fi interpretat din punct de vedere politic, să nu conțină steaua lui David, așa că am optat pentru ciocolată, magneți pentru frigider, cărți poștale, paste făinoase colorate, textile mici cu motive populare inofensive – sperăm. 

Oricum, poliția religioasă o să deschidă coletul, o să-l inspecteze în amănunt pentru că este din Europa. Nu vă îngrijorați: nu le-am trimis cele trei părți ale articolelor publicate în cotidianul regional de limbă maghiară Szabadság… Ele urmau, oricum, să fie traduse, interpretate. Poate, familia care ne-a primit ar fi fost luată la întrebări (în cel mai bun caz), de ce au primit străini și de ce nu au raportat imediat autorităților că printre ei se află și un ziarist. Iar aici nu merge cu formula: îmi pare rău, nu am știut…

La oficiul poștal-vamal numărul 16 din Cluj-Napoca, de unde am expediat coletul surpriză pentru gazda noastră, vameșul, de foarte bună credință și prietenos de altfel :), s-a cam minunat cum de trimit un colet în Iran. Mi s-a spus: poate nu ajunge. Să sperăm că totuși ajunge un pic din Europe în această minunată țară… încă islamică… (La expeditor, desigur, nu am notat adresa mea de acasă…)





Sus