Vineri, 19 Ianuarie 2018
Vineri, 19 Ianuarie 2018


Compas / Visul unei olimpiade de iarnă în Munții Rodnei

1. Cooperare și solidaritate

1940-1945: poate cea mai întunecată perioadă a istoriei mondiale. Cruzii ani ai războiului mondial, decizii politice, milioane de morți și răniți, orașe distruse și o mulțime de vieți distruse, familii sfâșiate. Este imposibil de enumerat câtă suferință a adus această perioadă pentru omenire.

Și totuși există întâmplări care nu povestesc despre distrugere, ostilitate, destine tragice. Da, chiar și în timpul celui de al doilea răboi mondial au fost inițiative, proiecte, construcții care au vorbit despre viitor și despre pace, arătând solidaritatea comunitățiilor locale. Printre acestea, istoria „centrului olimpic de schi de la Băile Borșa” ocupă un loc special, putând fi caracterizat fără doar și poate ca o poveste tipic „transilvană”: statul maghiar a visat și a contruit un centru de schi, care a fost realizat după modelul german cu sprijinul comunității românești într-o regiune locuită predominant de români.

Vorbind despre locația acestei povești, trebuie subliniat că adjectivul „transilvan” nu se potrivește, evenimentele având loc în Maramureș. Pe parcursul secolului XX, această regiune a fost împărțită de mai multe ori, diferitele părți aparținând pe rând Ungariei, României, Cehoslovaciei și Uniunii Sovietice, mai apoi Ucrainei. Deși granițele au fost retrasate de trei ori, acești oameni au învins războiul și dictatele de pace. Pentru un viitor mai bun, din 1940 au sprijnit un proiect care a legat atât comunitatea maghiară, cât și cea română.



                                Pensiunea Bors vezér (arhivă personală Killyéni András)

În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) partea sudică a Maramureșului a fost anexată Ungariei. În această perioadă, pasionații de schi maghari căutau locuri în care să realizeze pârtii de calitate internațională, alegând până la urmă partea nordică din Munții Rodnei, zona Băile Borșa. Frumusețea peisajului, minunatele vârfuri, pârtiile perfecte pentru schi și condițiile meteorologice ideale i-au fascinat rapid pe amatorii sporturilor de iarnă.

Băile Borșa a ajuns în scurt timp un punct de întâlnire. Evoluția rapidă a avut mai multe motive. Guvernul maghiar, federația de schi, respectiv patronii (majoritatea ideilor realizându-se datorită donațiilor) nu au regretat nici un moment investițiile materiale. În rândul lor găsim o serie de susținători entuziaști, de la aristocrați maghiari pasionați de schi până la locuitorii români ai regiunii. Fiecare dintre ei a contribuit după propriile posibilități: unii „au împrumutat” o mare parte din uriașa lor avere (fără să aștepte ca cineva să le ramburseze generozitatea), alții renunțând la o parte din puținul pământ pentru ca și comunitatea locală să fie părtașă la profitul investiției.



                              Pregătiri pentru concurs (arhivă personală Killyéni András)

Vorbim despre români simpli care trăiau izolați de munți, într-o lume pe care o putem numi separată. Și totuși au realizat ce înseamnă acest proiect: infrastructura, drumurile și calea ferată, respectiv alte investiții au fost indispensabile pentru pârtiile de schi. Fiind benefice comunității locale, sprijinirea lor n-a fost nici un moment problemă politică sau decizie etnică. Cea mai elocventă dovadă este faptul că prefectul român al Mamamureșului a rămas în funcție și după 1940, beneficiind tot timpul de sprijinul ministerelor de la Budapesta, iar el a făcut totul pentru a explica agricultorilor români importanța acestor planuri și câștigul pe care investiția în bazele sportive îl pot aduce unei comunități dintr-o regiune destul de săracă.

Totodată este important de subliniat că nimeni în acești ani grei nu a așteptat sfârșitul războiul și n-a amânat lucrările. Frica de rezultatul războiului și de deciziile politice ulterioare nu a fost un obstacol. Toți au crezut în succesul acestui proiect, pentru că ideea olimpică a supraviețuit mereu războaielor. Și totuși, regimul comunist instaurat după război, care n-a sprijinit sporturile de iarnă considerate inutilizabile în scopuri propagandistice, a șters aceste rezultate.



                                Pensiunea Anikó și vârful Ineu (arhivă personală Killyéni András)

Trebuie amintit că aici sportul și fair-playul au triumfat asupra legilor dictate de război. Cel mai frumos exemplu este al săritorului pe schiuri polonez condamnat la moarte ca criminal de război în Germania, pe care concurenții germani l-au recunoscut, dar nici un moment nu le-a trecut prin cap să-l denunțe autorităților. Deși era deja vara anului 1944...

Maghiari și români s-au întâlnit aici cu polonezi, germani și norvegieni, iar apartenența politică sau poziția în război a țării din care au venit n-a contat printre schiori. Modelul urmat a fost cel „german”: Garmisch Partenkirchen a organizat în 1936 o Olimpiadă de Iarnă perfectă, pe care liderii sportului din Ungaria au dorit să o depășească, iar localnicii au înțeles importanța acestuia.


Centrul de schi a legat destine umane. S-au legat aici povești de dragoste și prietenii pe viață. Cei refugiați din fața zgomotului orașelor și a războiului au fost primiți tot timpul cu cazare și masă caldă, găsind aici prietenie și ospitalitate familiară.

Din 1941 au apărut una după alta bazele sportive moderne: pârtii de schi mai scurte și mai lungi, cabane moderne, apoi cea mai mare trambulină pentru sărituri cu schiuri din Europa. Deloc surprinzător, având în vedere scopul pentru care au fost realizate, atât cea mai frumoasă pârtie, cât și trambulina au fost denumite Olimpia.

Sunt importante și numeroasele noutăți tehnice pe care le găsim în centrul de schi de la Băile Borșa. Cabana Anikó, situată la o altitudine de 1600 metri, a așteptat schiorii obosiți cu băi în care a existat permanent apă caldă și rece. Trambulina a fost așezată în panta Munților Rodnei, pentru a nu necesita alte construcții. Din păcate, telefericul a rămas doar un vis: deși în vara anului 1944 au început lucrările, sosirea frontului a împiedicat finalizarea ei.

Băile Borșa este cel mai frumos exemplu pentru cooperarea care poate fi mai puternică decât războiul și ura. Din păcate, politica a învins această cooperare: conducerea comunistă a României nu a finalizat aceste lucrări, iar odată cu trecerea anilor baza a corespuns tot mai puțin cerințelor, nefiind omologată pentru competiții mondiale. Reabilitarea ei întârzie și în zilele noastre, amânând renașterea ideii olimpice.

2. Garmish Partenkirchen „ardelenesc”

Idea realizării unui centre modern pentru sporturile de iarnă s-a formulat încă din toamna anului 1940. Federația Maghiară de Schi l-a rugat pe Déván István să călătorească în munții Ungariei și să realizeze un studiu în care să propună locația centrului de schi.
  

După vizite pe teren care au durat mai multe luni, Déván, care a participat atât la Jocurile Olimpice de vară din 1912, concurând la proba de alergare 200 și 400 metri plat, cât și la cea de iarnă din 1924 în proba de schi fond pe 18 km, a desemnat ca posibilă locație Munții Rodnei, în apropierea comunei Borșa.

Comisia federației de schi a vizitat zona pe data de 23 octombrie 1941 și a declarat Băile Borșa, situat la o altitudine de 830 metri, într-un loc bogat în zăpadă și ferit de vânt în partea nordică a Munților Rodnei, potrivit din toate punctele de vedere. În scurt timp a început construcția centrului de schi, primul pas fiind realizarea pârtiei pentru proba de coborâre.

Băile Borșa a respectat din toate punctele de vedere cerințele epocii: a fost accesibil pe calea ferată până la altitudinea de 650 m, iar pe șosea până la 850 de metri, iar pe pante atât începătorii, cât și schiorii cu experiență au găsit posibilități de coborâre. În general, s-a putut schia din noiembrie până la sfârșitul lui aprilie.

Atât iarna, datorită schiorilor, cât și vara, Băile Borșa a fost în rândul excursioniștilor, din primul minut, foarte popular și vizitat. Pe lângă superbele peisaje și excelentele pârtii de schi a contat mult faptul că Căile Ferate Maghiare a inclus în mersul trenurilor un accelerat pe ruta Budapesta–Sighetu Marmației, unde a existat legătură cu personal până la Borșa. În plus, încă din 1941, cabana Federației Maghiare de Schi a asigurat loc de cazare în orice anotimp.

Aflată la o altitudine de 830 m, cabana a dispus de o cameră cu 18 paturi pentru bărbați și una cu 8 paturi pentru doamne.

Un entuziast susținător al realizării centrului de schi a fost celebrul biochimist Szent-Györgyi Albert. Laureat în 1937 al Premiului Nobel pentru medicină, savantul a fost un adept al sportului și educației fizice, îndemnând la sport în numeroase publicații și prelegeri, considerând că este un important instrument în educația tinerilor.

Doctor la Cambridge, omul de știință a adus ca exemplu universitățile engleze, unde lângă un plan de învățământ redus tinerii sunt formați pe terenurile de sport ale facultăților. Astfel, sportul nu este doar educație fizică, ci și cel mai puternic și cel mai nobil instrument de educație a sufletului.

Inaugurarea „pârtiei Olimpia” a avut loc de Crăciunul anului 1941. Micul grup de schiori venit de la Budapesta a fost foarte surprins găsind un strat de zăpadă de doar 6 cm la gara din Borșa, dar pârtia care a început la o altitudine de 1660 m i-a așteptat cu 40 de cm de zăpadă proaspătă pe vechea crustă de zăpadă.



                                            Pârtia - atmosferă (arhivă personală Killyéni András)

Startul primei coborâri a fost stabilit pe Buza Muntelui, iar sosirea a fost la albia Melegpatak, la altitudine de 830 m, pârtia având astfel o diferență de nivel de 830 m și o lungime de 2840 m.

Primul coborâtor a fost selecționerul echipei de schi maghiare, Herbert Heiss.

„Este una din cele mai frumoase piste, să spunem, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o până acum. Este abruptă și rapidă, dar cu toate acestea nu reprezintă nici un fel de pericol, fiind foarte lată. Deși unele porțiuni trec prin pădure, nu prea se pot întâmpla accidente pe o asemenea pârtie. Marele ei avantaj este lățimea, datorită căreia în cazul unei zăpezi rapide se pot monta peste tot porțile de verificare obligatorii, care se pot scoate ușor când zăpada devine lentă. În opinia mea, toată zona este foarte potrivită pentru realizarea unei baze continentale pentru sporturile de iarnă, în primul rând pentru că totul arată superb, iar în al doilea rând pentru că aici se poate găsi totul. Nu doar sportivul, ci și turistul poate petrece zile frumoase la Băile Borșa. Sunt sigur, cunoscându-i pe conducătorii iubitori de sport și pricepuți din viața sportivă maghiară, că vom trăi la Băile Borșa un concurs FIS, poate chiar și unul olimpic.” (Nemzeti Sport, 4 ianuarie 1942)

Cel mai important eveniment al anului 1942 a fost inaugurarea cabanei „Anikó” al Clubului Maghiar de Schi (MSK). Prima cabană montană de nivel european din zonă, construită în cele mai grele condiții după planurile inginerului Benedek Frigyes pe Muntele Cailor, la o altitudine de 1600 m în Munții Rodnei. Prin folosirea celor mai moderne tehnici ale epocii, s-a realizat o clădire unică atât ca aspect intern, cât și ca construcție.



                                            Săritură (arhivă personală Killyéni András)

A asigurat loc de cazare, respectiv duș cu apă caldă și rece pentru 27 de oaspeți, astfel că nu-i de mirare că a fost ocupată în cea mai mare parte a anului. Trei camere cu șase paturi și alte trei cu șase paturi au stat la dispoziția clienților. În camerele pentru șase persoane paturile au fost supraetajate, cele superioare fiind pliabile.

Oaspeții au putut lua masa într-un restaurant cu 35 de locuri. Clădirea a fost realizată din grinzi de lemn cu grosime de 16 cm, izolația fiind rezolvată cu carton gudronat și podea din trestie groasă de 3 cm. Acoperișul a fost un plafon de grinzi groase și șindrilă. Apa pentru baie a fost asigurată de izvorul aflat la 300 de metri de cabană.

Cabana a fost inaugurată pe 23 noiembrie 1942, în prezența celebrei campioane maghiare a epocii, Iglóiné Eleőd Anikó, fiind și denumită după ea.

Pe 20 și 21 februarie 1943, Federația Maghiară de Schi a organizat la Băile Borșa campionatul național de coborâre, slalom și combinată alpină. Concursul de coborâre a doamnelor s-a disputat pe o pistă lungă de 2400 m și cu diferență de nivel de 630 m, iar bărbații au concurat pe o pârtie de 2869 m, cu 830 m diferență de nivel.

3. Trambulina și hotelul sport

Modul de expropriere al terenurilor stațiunii de schi a însemnat o uriașă problemă pentru conducerea sportului maghiar. De exemplu, în februarie 1943 prețul unei suprafețe de un iugăr (0,57 hectare) a fost de 250-350 penghei. Din cauza războiului, mai mulți miniștri s-au opus investiției financiare pentru cumpărarea terenurilor, așa că s-a așteptat o soluție de la prefectul Flaviu Jurcă. El a reușit să convingă comunitatea din Borșa să doneze terenul în interesul proiectului, astfel construcția a putut continua.

Piatra de temelie a hotelului de sport modern s-a pus în aprilie 1943, planurile fiind realizate tot de Benedek Frigyes, care a condus și lucrările de construcție. În pofida războiului, conducerea sportivă a avut planuri mărețe: s-a dorit ca hotelul să fie finalizat până în toamna acelui an. Pentru comoditatea oaspeților, încălzirea centrală s-a realizat prin ardere de cocs, iar în majoritatea camerelor s-au pus și mici sobe pentru situații neașteptate.

În 1943 s-a lucrat intens și la realizarea trambulinei pentru sărituri cu schiurile. Proiectul bazat pe standardele federației internaționale i-a aparținut tot lui Benedek Frigyes. În timpul lucrărilor au fost mișcate zece mii de metri cubi de pământ, o parte din acesta prin explozii necesare din cauza terenului stâncos. Imensa masă de piatră și pământ a fost îndepărtată în condiții extreme pe panta de 38 grade. Mai multe sute de muncitori au participat permanent pe tot parcursul anului la aceste lucrări profesioniste.

Munca s-a finalizat în februarie 1944, la fel ca pârtia, și trambulina primind denumirea de „Olympia”. După dimensiuni, era a patra ca mărime din aceea epocă și cea mai mare din Europa. Contemporanii descriau ca perfectă trecerea de la pistă și contrapanta curbată. Frumusețea ei aparte s-a datorat faptului că s-a construit fără edificiu de lemn sau metal (turn), aproape în totalitate suprapus pe teren, cea mai mare înălțime a terasamentului, respectiv inciziei fiind de doar 4 metri.

Doar înălțimea contrapantei construite la capătul pistei a ajuns la 12 metri, dar datorită proiectării și această parte s-a integrat plăcut în mediu. Echipamentul trambulinei a fost excelent. La locul de start s-a construit clădirea pentru încălzire și ceruire, turnul de cinci etaje al arbitrilor realizat din lemn, masa, calea de acces, scara – nu doar excelente din punct de vedere sportiv, ci integrându-se, împreună cu trambulina, în peisajul pitoresc.

Ajutorul profesional în proiectarea trambulinei a venit de la săritorul polonez Stanislaw Przestalsky (inițial, numele de familie era Marusarz), antrenorul echipei naționale a Ungariei. El a participat la desemnarea locului și a sprijinit planificarea, respectiv rezolvarea problemelor ridicate în timpul construcției prin sfaturi practice. Din 1939, când Hitler a invadat Polonia, Stanislaw Marusarz a luptat împotriva germanilor în cadrul mișcării de rezistență.



                                   Sub vârful Gargalău (arhivă personală Killyéni András)

A fost arestat în 1940, fiind condamnat la moarte. A reușit însă să evadeze și să ajungă în circumstanțe neclare în Ungaria. A fost recunoscut de Belloni Gyula într-o coloană a militarilor polonezi fugari și ascuns la Budapesta. A trăit până la sfârșitul războiului în Ungaria, ocupându-se de săritorii cu schiuri maghiari sub pseudonimul de Stanislaw Przestalski.

Concursul de inaugurare al trambulinei a avut loc pe 20 februarie 1944, în cadrul campionatului maghiar de schi. „Concursul internațional de sărituri pentru inaugurarea trambulinei olimpice” a însemnat punctul culminant al competiției de trei zile, la care – în pofida războiului – au venit și doi concurenți germani de renume și un norvegian. Învingător a fost germanul Sepp Weiler cu sărituri de 69, respectiv 76 de metri, realizând 221,7 puncte, în fața conaționalului Heinrich Klopfer (64 și 69 m, 209,1 puncte). În afara concursului a sărit și Stanislaw Przestalsky care, din prima încercare, a ajuns la 73, din a doua la 88 de metri, realizând astfel primul record internațional al trambulinei.

Multe din facilitățile centrului pentru sporturi de iarnă s-au finalizat până în vara anului 1944: pârtiile de schi, trambulina, locurile de cazare. Hotelul de sport și telefericul se aflau în curs de finalizare. Din punct de vedere al infrastructurii, Băile Borșa era accesibilă pe cale ferată și șosea, dar și pe acest plan au existat numeroase alte proiecte pentru investiții. Ar fi urmat terenurile de sport, tribunele și bazinele, respectiv construirea de noi hoteluri, vile, restaurante și un cazino.

Și construcția hotelului a decurs conform planurilor: zidurile și acoperișul s-au realizat, se lucra la amenajările interioare. Specialiștii munceau la centrala electrică, la încălzire și la alimentarea cu apă, și telecabina era aproape construită. În acel moment totul indica că în scurt timp și cu eforturi minime se va finaliza cel mai mare centru de schi din Europa de Est.

Războiul mondial a împiedicat însă dezvoltarea în continuare a bazei. În august 1944 frontul a ajuns în Ardeal, iar în scurt timp luptele se dădeau deja și în zona Sighetului. A doua aniversare a cabanei Anikó nu a mai avut loc, aceasta fiind arsă și distrusă în totalitate de trupele sovietice în timpul luptelor.

Administratorul cabanei, Kovács László, aici a cunoscut-o pe Kilvády Györgyike, care a venit în Munții Rodnei pentru a schia cu prietenele ei, cazându-se în cabană. În scurt timp s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Nunta a avut loc la poalele Muntelui Cailor, în apropierea cabanei.

Buchetul miresei a fost furnizat de florile sălbatice ale pajiștilor alpine, micul arc de triumf a fost asigurat de schiuri și bețe de schi decorate cu ramuri de pin, iar ceremonia s-a desfășurat în cea mai frumoasă biserică din lume, construită de Creator însuși – a rememorat cavalerul de onoare, Szent-Györgyi Albert.



                     Kuanes Anneleise - campioană (arhivă personală Killyéni András)

Tinerii căsătoriți au trăit însă doar câteva luni în noua casă. În 1944 frontul a distrus, odată cu planurile pentru dezvoltarea Borșei, și cabana, familia Kovács fugind pe schiuri de pe munte, pe fondul bubuiturilor de tun. Cuplul știa deja că familia se va mări în curând, Kovács Györgyike fiind însărcinată în șapte luni. Au plecat cu ultimul tren spre Satu Mare, copilul născându-se într-un adăpost în timpul asediului Budapestei.

Textul tratatului de pace de la Paris publicată pe 10 februarie 1947, care a consfințit încheierea războiului mondial, a anulat Dictatul de la Viena, restaurând granițele existente la 1 ianuarie 1938. Noua conducere comunistă a României, având în vedere situația economică și politică, nu s-a mai interesat de centrul de schi, lucrările nefiind reluate niciodată.

Pistele de concurs au rămas însă, găzduind numeroase concursuri de schi naționale și internaționale (est-europene) în deceniile care au urmat. Și trambulina a fost folosită, iar în anii ’80 s-a construit lângă ea o trambulină mai mică. Cabanele au fost transformate treptat sau demolate, în locul lor s-au construit noi unități turistice, dar cu toate astea Băile Borșa nu a devenit niciodată acel centru internațional pentru sporturile de iarnă care ar fi meritat să fie prin frumusețea și facilitățile ei.

Killyéni András




Sus