Marţi, 17 Octombrie 2017
Marţi, 17 Octombrie 2017


Compas / Alexandru Timciuc sau tihna pictorului de biserici din Mahalaua Cernăuților

Alexandru Timciuc sau tihna pictorului de biserici din Mahalaua Cernăuților

Pe Alexandru Timciuc l-am descoperit întâmplător când am mers la Cernăuți. Departe parcă de lumea dezlănțuită a unui oraș febril, acest om a ales să locuiască în tihna pe care încă o mai oferă satele în unele colțuri de lume pentru a se dedica în întregime pasiunii și, totodată, meseriei sale, care este pictura. În curtea unei case obișnuite din sătucul Mahala, el are nu doar o gospodărie de care se îngrijește împreună cu familia, ci și un atelier de pictură, în care, într-o liniște desăvârșită, alături de ucenicii lui, pictează sfinți, mucenici și fel de fel de scene biblice care compun icoane de o frumusețe remarcabilă. 


                           Alexandru Timciuc și Mirela Cara în atelierul din Mahalaua Cernăuților

Ce-i drept, pe lumea asta există mii de pictori de biserici și icoane, însă cel mai adesea, ei rămân în anonimat chiar dacă rezultatele muncii pe care o depun stau expuse la vedere. Judecați de alții ca fiind lipsiți de geniu creator, ei aleg să lucreze în tăcere, conștienți că ceea ce fac este mai presus de orice recunoaștere din partea unor critici sau a unor indivizi ce suferă de snobism cultural. Pentru ei, pictura se depărtează de lumesc și țintește spre transcedental. De-aceea, când te întâlnești cu o persoană care îți spune că, de peste 20 de ani, pictează icoane și biserici, e imposibil să nu vrei să o cunoști mai bine. 

Nu poți să nu-ți dorești să știi ce simte, ce gândește, cum e psihologic contruit, care îi e filosofia de viață și cum de se poate mulțumi cu atât. 

Împinsă de această nevoie avidă de a-l descoperi, l-am „încolțit” pe pictorul Timciuc din Mahalaua Cernăuților, în încercarea de a-i pătrunde în minte și în suflet. Și n-a fost greu deloc. Cu ospitalitatea cu care mi-a deschis poarta curții sale, m-a lăsat să pătrund și limpezimea din lăuntrul său. Am aflat astfel că este absolvent al unei facultăți de arte plastice din Chișinău, oraș în care a făcut și armata, și că, după scurte rătăciri specifice tinereții, și-a găsit drumul în viață. Un drum pe care merge lin și cu credință deplină în Dumnezeu. 
                     

                      Bucurie, chef de viață... În spatele atelierului se găsesc iepurii artistului...

Cu zâmbet cald și plin de modestie, Alexandru Timciuc mi-a vorbit despre bucuria cu care își trăiește viața în satul său natal în care s-a întors din simplul fapt că i se pare cel mai bun loc de pe Pământ pentru el. „Nu mă gândesc să-mi schimb satul pe nimic. Nici pe capitală, pe nimic”, mi-a spus el ferm, fixându-mă cu o privire duioasă și senină. „Aici simt că trăiesc și aici am mult mai multă inspirație. Satul chiar inspiră mult mai mult decât orașul, căci aici vezi mult mai multe culori decât în cenușiul blocurilor și asfaltului de prin orașe”, a continuat atunci când l-am întrebat tendențios dacă nu cumva retragerea într-un astfel de loc este o izolare și o lipsă de perspective pentru un artist. 

Deloc ispitit de spectaculolul îmbietor al unei lumi moderne, pline de șanse de afirmare și succes, Timciuc vorbește cu nepăsare despre tipurile de picturi pe care le-a realizat de-a lungul timpului, căci mai presus de toate pentru el a fost, este și va fi icoana. „Am făcut și nuduri, și portrete, și peisaje, dar am decis la un moment dat că cea mai profundă este icoana. Icoana nu are nimic de-a face cu exprimarea artistică, icoana are de-a face doar cu rugăciunea și cu canonul. Icoana se simte foarte liber în ciuda canonului care limitează actul creator”, a precizat pictorul parcă știind că mulți privesc pictura de icoană ca pe o formă de a îngrădi imaginația artistică și de a impune limitări ce par să nu aibă nici cea mai mică legătură cu ceea ce oamenii numesc generic artă. 

Cu calm și cu răbdare, daruri fără de care cel mai probabil n-ar putea să facă ceea ce face de atâta timp, pictorul mi-a spulberat și acele suspiciuni pe care le trezea în mine gândul că actul creator este umbrit de o rutină ce poate duce la blazare. „Nu există icoană care să se repete, în ciuda canonului – mi-a spus - se schimbă mereu ceva. Ori în culoare, ori în compoziție, în mici detalii. Se cunoaște mâna de lucru. Se pot deosebi stilurile de pictare. Mâna se cunoaște, chiar dacă îs modele de urmat. Undeva culorile sunt mai fine, undeva la cineva, linia e mai sigură sau mai aspru desenul. Eu, pot de exemplu, să îmi dau seama unde a pictat un ucenic al meu și unde altul”, m-a asigurat cu un ton care l-ar putea convinge și pe necredinciosul Toma.

Deși nu îndrăznește să afirme că a simțit chemarea divinității către acest gen de pictură, deși i se pare prea mult să creadă că are o cât de măruntă contribuție la viața spirituală a comunităților ale căror biserici le pictează, se vede de la o poștă că Alexandru Timciuc este omul potrivit pentru lucrul potrivit. Și, ceea ce îți place și îți rămâne în suflet când îl întâlnești este neodihna cu care își trăiește liniștea. 

Sună ciudat, dar cu o familie de întreținut, cu o gospodărie, o grădină și terenuri agricole pe capul lui, pictorul știe să le facă față provocărilor epuizante de zi cu zi, găsind timp nu doar pentru pictura propriu-zisă, ci și pentru a se informa cu privire la tot ce reprezintă fiecare scenă căreia în dă viață prin uleiurile sale colorate. „Este foarte important să ai informație teologică. Lucrăm cu calculatorul deschis și căutăm filme documentare pe net. 


La masa netăcerii, cu plosca... Oameni grei și la propriu și la figurat: Corbul Alb, Vasile Bâcu, Alexandru Timciuc...

Pur și simplu, interiorul tău ca pictor trebuie să știe ce faci. Nu poți să pictezi 'Buna Vestire' și gândul să îți zboare cine știe unde”, mi-a dezvăluit Timciuc, un om religios, convins că cel ce e lipsit de credință nu poate să picteze icoane, indiferent cât talent ar avea. 

Credința pentru el se situează așadar cu mult mai sus decât talentul, dar ceea ce frapează cu adevărat e faptul că, deși știe prea bine că icoana nu este decât o pictură realizată de muritori de rând asemenea lui, prin puterea de netăgăduit a Duhului Sfânt și prin credința de nestrămutat a omului, ea poate totuși dobândi calitatea de făcătoare de minuni și poate să răspundă cu succes rugăciunilor îndreptate către Dumnezeul Creator. 








Sus