Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Compas / Mirela Cara: Subiectiv, despre Cernăuți

Mirela Cara: Subiectiv, despre Cernăuți

Pentru mine, nu există aventură mai interesantă decât explorarea. Ador să descopăr lucruri, să îmi formez păreri și să desprind concluzii influențată doar de propria percepție. De aceea, voi prefera mereu un spectacol de teatru despre care nu știu prea multe, voi refuza mereu să citesc recenzii înainte de a citi o carte și voi călători mereu în locuri despre care știu cât mai puțin. Despre Cernăuți, în schimb, știam câte ceva atunci când am vizitat zona.
   
       

Poate din presă, poate din lecțiile de istorie, nici nu mai contează. Erau probabil aceleași informații pe care le au mulți dintre noi, cum că este o regiune din vestul Ucrainei sau nordul Bucovinei - fiecare după cum preferă să spună - locuită de români, care are drept nucleu administrativ orașul cu același nume, vestit pentru clădirile lui frumoase. 


Nimic din ce știam nu a știrbit însă plăcerea mea de a descoperi, iar noutatea a început încă de la graniță, când o tânără cu șolduri generoase, îmbrăcată în haine militărești și purtând o armă la centură, ne-a scris cu pixul pe hârtie un fel de bon de ordine. Era prima oară când la trecerea unei frontiere nu mă întâlneam cu o tehnologie performantă, ci cu un biet pix.

Când, într-un târziu, mie și celor care mă însoțeau ni s-a permis să înaintăm pe teritoriul statului ucrainean, am început să ne holbăm cu nesaț în jur. Curând, mașina a pătruns pe o șosea prost asfaltată, mărginită de-o parte și de alta de copaci deși, care m-au trimis cu gândul la felul în care arăta șoseaua copilăriei mele, București-Oltenița, în perioada comunistă. 


Drumul de la vamă te duce direct în orașul Cernăuți, trecând prin sate anunțate de plăcuțe bilingve – ucraineană și română – doar acolo unde locuiesc români majoritar. Ceea ce te surprinde încă de la început în satele ce se înșiră de-a lungul șoselei șerpuite este grandoarea caselor, care contrastează puternic cu o infrastructură ce lasă mult de dorit. 

Uitându-te în jur, ai zice că ai nimerit pe tărâmul bunăstării și cu greu ai putea să crezi că oamenii câștigă în medie salarii de aproximativ 100 de euro pe lună. Dar, ca și în România, munca în străinătate e salvarea.


Pe drum, nerăbdători să aflăm câtă lume vorbește românește, am oprit de câteva ori să cerem informații. Trei din patru persoane de prin sate ne-au răspuns într-o română ușor arhaică, plină de un farmec aparte, ceea ce ne-a umplut de o bucurie ciudată. 

Surpriza mare a venit însă din Cernăuți, oraș în care am ajuns în mai puțin de jumătate de oră. Plecați de-acasă cu convingerea că în zona aceasta trăiesc mulți români, ne așteptam să se vorbească românește la tot pasul. Ba chiar credeam că peste tot în jur domnesc plăcuțele bilingve. N-a fost așa. 

Plăcuțele informative din oraș transpun doar denumirile de străzi în alfabet latin, uneori părând a fi scrise în engleză. În limba română nu scrie nicăieri nimic, iar peste tot în magazine sau localuri se vorbește în limba statului. Nici la recepția hotelului în care ne-am cazat lucrurile nu au stat diferit. Nici boabă de engleză sau română. 


Excepție făcea anunțul scris pe-o foaie de hârtie lipită pe zidul de lângă lift, care ne informa sec că apa caldă se furnizează la program. Două ore dimineața și două ore seara. Nu ne-am fi așteptat noi la jacuzzi, dar faptul de a avea apă caldă la program ne-a surpsins mai mult decât mobilierul deosebit de vechi, robineții demodați din baie și muștele moarte de pe pervazul ferestrei din cameră. Am aflat mai târziu că nu toate hotelurile sunt la fel în Cernăuți, unele având chiar condiții demne de standarde europene. Noi l-am nimerit însă pe cel mai prost. Se-ntâmplă!

Cum hotelul nu ne îmbia deloc la somn, am mers rapid în stradă unde e imposibil să nu simți cum emanațiile tobelor de eșapament îți înnegresc plămânii în doar câteva minute. Străzile abundă de mașini vechi din anii '70, marca Lada, Volga sau Skoda, de autobuze depășite de timp, dar și de autoturisme noi și scumpe. Nu nostalgia îi face pe oameni să circule cu astfel de vehicule, ci taxele de înmatriculare foarte piperate. 

De altfel, Cernăuți este acel gen de urbe în care noul se suprapune peste vechi într-un mod cel puțin bizar. Clădirile orașului, care în mare parte vorbesc despre acea perioadă în care teritoriul s-a aflat sub ocupație austriacă, sunt fascinante, bine întreținute și au asupra trecătorilor un efect aproape hipnotic. 

De îndată ce le întâlnești, simți cum disconfortul creat de poluare sau de pavajul neuniform dispare ca printr-o minune, căci ochii îți rămân lipiți de ele ca într-un film de desene animate.


După model praghez, în turnul primăriei, la ora 12:00 ziua, se dă ora exactă de către un angajat al instituției care suflă într-o trompetă îndreptându-se pe rând spre cele patru zări și făcând deliciul turiștilor ce se adună acolo special pentru acest „spectacol”. Puțin mai încolo, într-o piațetă cochetă, un mash imens reproduce prima atestare documentară a orașului, în 1408, pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. 


Parcul care abundă de copaci deși, printre care când și când descoperi ascunsă o statuetă, aleea pietonală pe care se găsesc librăria românească și Cafeneaua București, desupra cărora vezi atârnând drapelul românesc, clădirea absolut magnififcă a Universității, toate te surprind în Cernăuți și îți dau motive să îți dorești să vezi și să revezi acest oraș în care ineditul se întrepătrunde într-un joc al paradoxurilor cu mărturii ale unor vremuri demult apuse. 


Mai mult decât atât, localurile luxoase coexistă cu restaurante tip fast-food, tot astfel cum telefoanele publice, de la care poți suna gratis în toată țara fără să plătești, „conviețuiesc” cu spații urbane moderne, amenajate pentru încărcarea telefoanelor mobile și a acumulatorilor de automobile electrice sau cu mașinării stradale pentru realizarea unor poze selfie care ajung cumva pe Instagram.


Cât despre locuitori, fie ei români sau ucraineeni, un lucru este cert: sunt oameni credincioși care acordă o atenție sporită însemnelor religioase. O spun crucile, troițele și bisericile maiestuoase, dar și numărul mare de participanți la slujbele de duminică, între care multe femei au capetele acoperite evlavios de basmale. La celălalt pol, se află viața de noapte care este intensă și nu se supune niciunei reguli, afară doar de cea care interzice fumatul în toate spațiile publice - adoptată cu mult înainte de România. 


În orice caz, să vorbești despre Cernăuți într-un articol e prea puțin. Să îl compari cu alte orașe, e forțat și nedrept, căci are personalitatea sa unică și plină de un șarm amețitor. Așa că cel mai bine e să-l recomanzi ca pe un oraș ce merită văzut măcar o dată în viață.






Sus