Joi, 23 Noiembrie 2017
Joi, 23 Noiembrie 2017


Civitas



De vinerea trecută deplângem pierderea lebedelor negre cauzată de virusul gripei aviare. Ele nu s-au deplasat de pe teritoriul lor bine definit, au primit însă vizitatori nepoftiți, purtători ai virusului care, se pare, nu are încă leacul vindecării. Atunci nimeni nu s-a gândit la urmările tragice: la pierderea întregului efectiv.



Am predat într-un sat mic, unde copiii au făcut naveta în fiecare zi. Pot să zic că am numai experiențe pozitive din acei 7 ani în care am predat în Mătrici. Atât din partea copiilor, cât și din partea părinților am primit onoare și respect. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și tuturor care m-au ajutat în perioada respectivă. Am lucrat mult împreună, chiar cu rezultate foarte bune. Totodată, am avut și dificultăți, de exemplu lipsa conexiunii de internet în școli sau deficiența bibliotecilor” – și-a amintit dânsa.



Mă revolta faptul că sistemul educațional transformă oamenii în roboți care sunt buni doar la memorat și cam atât. De asemenea, când vedeam că majoritatea oamenilor sunt nefericiți și abia reușesc să strângă bani ca să supraviețuiasca de la o lună la alta, eram mai motivat ca niciodată. Pe lângă asta, prima dată am aplicat în viața mea toate acele învățături pe care le-am asimilat din cărțile de calitate pe care le citeam. Când am văzut că la mine funcționează principiile învățate de la mentorii mei, eram convins că va funcționa la oricine. Fiind un om căruia îi place să își ajute semenii, m-am pus pe treabă.



Optimistul din mine îmi spune, că niciun părinte nu și-ar abandona copilul dacă i s-ar oferi aceleași sume ca și asistenților maternali… dacă nu ar exista această dublă măsură, dublu calcul în aprecierea rolului și obligațiilor părinților față de copii lor.



Cel mai entuziasmat a fost mezinul familiei, care a decis să facă și din noi oameni de zăpadă, aruncând în noi un șir neîntrerupt de bulgări. Tata a fost strategul principal: el a adunat și a cărat zăpada în cel mai ferit loc, prielnic pentru capodopera noastră, și i-a dat formă omulețului nostru de zăpadă. Mama și-a asumat rolul de designer, și a pregătit accesoriile necesare pentru „îmbrăcarea” acestuia, iar noi, copiii, nu am contenit din a lăuda și a ne minuna de fructul muncii noastre, în familie. La sfârșit, mezinul familiei nu s-a mai putut dezlipi de omul nostru de zăpadă, îmbrățișându-l până să-l dărâme...



Da! Chiar și eu am închis telefonul! În această lume, unde socializarea se face mai mult pe facebook, e greu să găsim momente când putem închide telefonul, măcar pentru o oră. Iată încă o dovadă că tinerii ambițioși, maghiari, pot să deschidă orizonturi pentru comunitate – din plăcere și din suflet.



Articolul „Culoarea vieții în România și Ungaria – faliment cu măgărușul?” din 28 decembrie, semnat de Szabó Csaba m-a determinat să ridic mănușa. Indiferent cui i-ar fi fost destinată provocarea, mă simt datoare să-i răspund, chiar și cu o analiză la fel de sumară precum cea cu măgărușul!




Sus