Joi, 13 Decembrie 2018
Joi, 13 Decembrie 2018


Civitas



Lipsit de speranță, Zoltán nu cerșește și nu pare să aștepte nimic. El rabdă liniștit și singur ceea ce are de îndurat. Se mulțumește să privească trecătorii grăbiți și să se concentreze pe propriile gânduri care numai Dumnezeu știe cât de lucide îi sunt. Noi, cei ce l-am cunoscut, nu ne-am pierdut totuși speranța și continuăm să căutăm o cale de a-l ajuta. Sperăm să o găsim înainte de a fi prea târziu. În caz contrar, peste un timp, vom scrie o poveste înduioșătoare despre cum am asistat neputincioși la moartea unui om fără familie, fără adăpost și poate fără minți.



Nu-mi place toamna, oricât de bogată și frumoasă poate fi, nu mă împac cu ea. Plouă. Bate un vânt obraznic, parcă ar avea tot dreptul să șteargă toate culorile de pe pământ. Stau toată ziua cu ușa închisă, în fața geamului, cu lumina stinsă, ca să prind mai bine ce este de văzut când se lasă întunericul în lumea de afară, la care eu nu mai pot avea acces din cauza frigului.



Aveau planuri împreună, aveau acelaș vis. Ea plină de emoții a adus la cunoștința familiei dorința lor. – Ce ai tu proastă, dar nu vezi cum arăți, mai vrei și un orb pe lângă tine să ne chinuim și cu el? Hülye vagy? – suna reacția inițială.



Am fost și eu așa, nu de mult. Umblam de seară pănâ-n zori. Cutreieram tot locul ce n-i s-a trecut prin gând în jurul Brașovului/Brassó. Nu mă împiedica nici starea mea fizică cu care mă zbăteam de mic copil. Nimic nu mai contează când îți vine timpul, doar voința în urma viselor te poartă, sus în cer și la pământ.



Oamenii gospodari se trezesc din zori. Dimineața se aud zgomotele specifice ale animalelor, ale păsărilor – aceste sunete calde se amestecă într-un mod liniștitor cu salutul oamenilor, întrebându-se în maghiară și română: „Ce mai faci? Ce face familia? Jó reggelt szomszéd!” Da. Asta e casa mea. Andrid/Érendréd... Oameni simpli, case modeste, dar curate și curțile pline cu pomi și copaci, înconjurate cu flori – mireasma lor ne umple cu o energie și bună dispoziție, de a începe o nouă zi.



Bándy Csilla poeta, scriitoarea și regizoarea de piese de teatru, mamă a doi copii, trăiește în Șărmășag – Sălaj. Există mii de femei active și atente cu cei din jur, dar Csilla este diferită pentru că trăiește într-un scaun cu rotile, fapt care nu o impiedică să educe copiii, să organizeze spectacole, chiar să scrie piese de teatru la solicitarea copiilor. Tema piesei poate să fie orice, important este ca hazul și umorul să fie ingrediente principale – spune dânsa zâmbind. De unde atâta putere interioară și energie pozitivă? – mă întreb stând la taclale în casa ei.



Oare câți copii am putea ajuta așa virtual, cu un like, ca ei să nu facă ultimii pași a „marșului refugiaților” pe jos, cu tălpile rănite încă din Siria. Rănite poate exact pe acel drum vestit din Damasc, despre care au auzit majoritatea creștinilor și bisericoșilor din lume când se face referire la credință.




Sus