Miercuri, 25 Aprilie 2018
Miercuri, 25 Aprilie 2018


Civitas



Vă mărturisesc, că mai trag cu urechea, și „răspund” și atunci, când nu eu sunt cea întrebată. Dau sfaturi, îmi dau cu părerea. Așa trece timpul molcom până la clopote. Și clopotul e ca și schimbul: când încurajarea Eriului slăbește – micile valuri fiind deja departe de satul nostru -, sosește clopotul... Știu că „textul” clopotului este de încurajare, dar nu pot să nu mă gândesc la sfârșitul lucrurilor. Toamna, iarna – viața. Și desigur oceanul – oh ce departe e Oceanul de la Andrid (Érendréd)...



Ai curajul și privește în ochi mai mult de 2 secunde oamenii de acolo. Vei înțelege ce vorbesc! Cum se vede viața de la cel mai de jos nivel, dincolo de drapele și denumiri de străzi, scandaluri și partide politice, oamenii străzii știu. Cât de important e să fi om, și nu român sau maghiar? Pe o scară a omeniei de la ce nivel în sus ar trebui să ne punem problema identității? (Sau dacă ar trebui să ne-o punem). Sunt multe întrebări, ce mă freacă insistent la cap să le găsesc un răspuns.



Crearea acestui profil de către Compartimentul de analiză și prevenire a criminalității din cadrul Poliției Județene Mureș a fost un pas important în apropierea poliției de cetățenii mureșeni, devenind cel mai simplu și mai rapid mod de a trimite mesaje, a cere sfaturi poliției și invers, iar posibilitatea postării informațiilor utile adresate cetățenilor din partea acestei instituții publice a devenit mult mai rapidă și dinamică.



Lipsit de speranță, Zoltán nu cerșește și nu pare să aștepte nimic. El rabdă liniștit și singur ceea ce are de îndurat. Se mulțumește să privească trecătorii grăbiți și să se concentreze pe propriile gânduri care numai Dumnezeu știe cât de lucide îi sunt. Noi, cei ce l-am cunoscut, nu ne-am pierdut totuși speranța și continuăm să căutăm o cale de a-l ajuta. Sperăm să o găsim înainte de a fi prea târziu. În caz contrar, peste un timp, vom scrie o poveste înduioșătoare despre cum am asistat neputincioși la moartea unui om fără familie, fără adăpost și poate fără minți.



Nu-mi place toamna, oricât de bogată și frumoasă poate fi, nu mă împac cu ea. Plouă. Bate un vânt obraznic, parcă ar avea tot dreptul să șteargă toate culorile de pe pământ. Stau toată ziua cu ușa închisă, în fața geamului, cu lumina stinsă, ca să prind mai bine ce este de văzut când se lasă întunericul în lumea de afară, la care eu nu mai pot avea acces din cauza frigului.



Aveau planuri împreună, aveau acelaș vis. Ea plină de emoții a adus la cunoștința familiei dorința lor. – Ce ai tu proastă, dar nu vezi cum arăți, mai vrei și un orb pe lângă tine să ne chinuim și cu el? Hülye vagy? – suna reacția inițială.



Am fost și eu așa, nu de mult. Umblam de seară pănâ-n zori. Cutreieram tot locul ce n-i s-a trecut prin gând în jurul Brașovului/Brassó. Nu mă împiedica nici starea mea fizică cu care mă zbăteam de mic copil. Nimic nu mai contează când îți vine timpul, doar voința în urma viselor te poartă, sus în cer și la pământ.




Sus