Joi, 21 Iunie 2018
Joi, 21 Iunie 2018


Civitas



Să sperăm că aceste conace și castele retrocedate – cu festivalurile organizate în parcurile lor – vor reajunge în aria de interes a presei românești, care sa ajute prin articole și promovarea evenimentelor sute de familii românești cu copii mici, care ar putea petrece zile întregi în compania taberelor medievale, minicursurilor de lucru manual sau jocurilor interactive educative.



M-aș fi așteptat, din acestă perspectivă, să văd în manualele noastre, alături de personalitățile românești, și pe cele ale secuilor, sașilor, etc, atât din lumea literară, cât și din cea științifică. Totodată, istoria particulară a Ardealului trebuie luată ca atare, ca un capitol distinct, văzută nu doar din perspectivă românească.



Altminteri ideea comentatorului ar fi putut să se nască din cazul Pannonia din Satu Mare, o clădire emblematică a fostului oraș locuit aproape exclusiv de maghiari și șvabi. Fostul hotel Pannonia (transformat în Dacia) a ajuns – ca și alte multe clădiri ungurești – fără proprietar, degradându-se în fața sătmărenilor, dând centrului orașului o atmosferă semibombardată.



Sute de copii și tineri maghiari au sărbătorit la Huedin cu sufletul la gură aniversarea a 20 de ani a formației de dansuri populare Suhanc (Vlăjgan), care este considerată cea mai originală trupă de acest gen din Ardeal.



Din cauza acestui fapt românii rămași pe aceste meleaguri au rămas peste noapte fără presă scrisă în limba maternă, fără nici măcar un contact cu frații de neam ai acestora, rămânând izolați și parcă uitați de conaționalii lor. Bineînțeles că în acea perioada nu doar instituții importante ale culturii românești din regat și-au mutat locația, ci și o mare parte a populației românești din regiuna de est a Ungariei de astăzi au luat calea țării de origine.



Nu mă gândeam vreodată că o voi auzi și pe asta. Adică: un parc părăsit cu niște arbori să fie asociați, sau, mai rău, să fie identificați cu maghiarii din Cluj/Kolozsvár/Klausenburg. Și acest lucru denotă o adversitate latentă față de această minoritate, care, cândva, a fost majoritate în capitala Transilvaniei.



La puțin timp după semnarea actului oficial, cei în cauză au descoperit că cele două comunități au cel puțin un punct comun: în ambele localități există câte un grup de femei, care se ocupă în mod constant de realizarea tăițeilor melcișori (așa-numitul ⹂csigatészta”). Ambele grupuri de femei sunt organizate pe modelul șezătorilor de odinioară. Se întâlnesc regulat într-un loc anume, se așează la masă, povestesc, de ce nu, poate chiar bârfesc, și fac tăiței melcișori pentru diferite evenimente: botezuri, nunți, înmormântări etc.




Sus