Joi, 14 Decembrie 2017
Joi, 14 Decembrie 2017


Civitas / Fazakas Emese-Sarolta – voluntară în Africa

Fazakas Emese-Sarolta – voluntară în Africa

Televiziunea în ziua de azi ne prezintă diferite modele de eroi. Copiii sunt înnebuniți după supereroii pe care îi vizionează zilnic, dorindu-și să zboare și să dețină acele forțe supranaturale prin care se pot distinge de ceilalți. Dar în această lume modernă, saturată de supereroi, uităm cu toții că a fi erou nu înseamnă a mânui cu dibacitate niște arme nemaivăzute sau a pune la pământ tot felul de răufăcători. A fi erou înseamnă a învinge obstacolele impuse de societate și de a ne dedica viața confraților noștri. Adevărații eroi se disting prin empatia față de cei în nevoie și se lasă purtați de valul compasiunii, zburând peste mări și țări, căci cea mai mare putere a lor este DRAGOSTEA.



Fazakas Emese-Sarolta
are 24 de ani și s-a născut la Covasna. Și-a terminat studiile universitare la Târgu Mureș, absolvind aici Facultatea de Medicină și Farmacie, secția Moașe. După predarea lucrării de licență, a pornit să cutreiere lumea, căci i-au plăcut întotdeauna excursiile presărate cu provocări și noi oportunități, nelucrând în domeniul absolvit. S-a concentrat doar pe visul său din copilărie: de a vedea și a cunoaște cât mai multe minuni ale planetei noastre, dorindu-și să ajungă și pe alte continente. Visul ei s-a împlinit. Momentan, practică voluntariatul în Africa, ca și moașă.



Ea mi-a dezvăluit că a practicat voluntariatul și înainte de această experiență exotică, fiind voluntară la Asociația Caritas Alba Iulia. “Primul program în care am luat parte a fost un proiect destinat copiilor din spital. Am vizitat secția pentru copii timp de un an, citindu-le povești micuților bolnavi și abandonați și jucându-mă cu ei. La început, am acceptat această oportunitate pentru a-mi înfrânge propriile bariere, pentru a căpăta curaj și pentru a mă dezvolta pe plan comunicativ. Totodată, sunt convinsă că oamenii au nevoie de cât mai multe experiențe din diferite domenii și situații, și aveam nevoie de un impuls în a deveni mult mai hotărâtă. După un semestru am început să îndrăgesc voluntariatul, căci mă încărca mereu cu energie pozitivă. De aceea, m-am străduit să particip la cât mai multe programe, tabere de muncă pentru voluntari, dar am ajutat și la organizarea diferitelor conferințe și evenimente, cum ar fi acțiunea caritabilă Un milion de stele pentru nevoiași. Cea mai lungă activitate a mea ca voluntară a îmbrățișat un an și jumătate din viața mea de studentă: am vizitat săptămânal un centru de plasament și i-am ajutat pe copii la învățătură. Mi-a plăcut extrem de mult să fiu alături de ei și să mă joc cu micuții.”



- Cum ai ajuns tocmai în Africa și cât timp vei sta acolo?

“Asociația de Tineri din Ardeal, care își are reședința în Cristuru Secuiesc, a inițiat un program intitulat O oportunitate pentru o viață – Fii voluntar în Benin, Africa. Acest proiect a fost întâmpinat în mod pozitiv de către departamentul Erasmus din Bruxelles în toamna anului 2015, astfel în acest program de 6 luni s-au putut înscrie 4 voluntari. Alături de mine au pornit în experiența vieții lor Nagy Attila și Gagyi Réka din Cristuru Secuiesc, dar și Csíki Renáta din Miercurea Ciuc. Attila și Réka sunt responsabili de organizarea programelor pentru copii, pe când Csíki Réka și cu mine activăm la o clinică înființată nu de mult, prin munca grea și roditoare a conducătorului nostru din Benin, Joseph. Deși este o clădire mai nouă și mai echipată de cât cea veche de acolo, se diferențiază complet de conceptul de spital din țara nostră. Aici lucrează o moașă, un asistent și un tehnician de laborator, dar simțim în fiecare zi lipsa unui medic, a medicamentelor și a dispozitivelor necesare. În fiecare zi lucrăm acolo 6 ore, dar dacă intervine un caz urgent sau o naștere, intervenim fără doar și poate. De obicei, efectuăm consultații prenatale și postnatale, dar și consultații bazate pe ultrasunet. La sfârșit de săptămână vizităm satele învecinate, încercând să facem publicitate clinicii: consultăm oamenii, le măsurăm tensiunea. Deși simțim lipsa celor mai necesare echipamente, încercăm să ne facem utili și să ajutăm cât mai mulți oameni chiar și prin aceste posibilități modeste.”



- Aceasta este, după cum mi-ai mărturisit la început, experiența vieții tale. Cum te-ai pregătit pentru această nouă perioadă din viața ta?

“La început am pornit doar cu gânduri pozitive, abia așteptam să înceapă acest proiect, deci nu aveam nevoie de o pregătire sufletească mai prelungă. Am fost ultima care s-a înscris în program, deci am avut două luni pentru a aranja toate formalitățile. Asociația m-a ajutat mult în acest proces: mi-a aranjat viza, biletul de avion și asigurarea de sănătate. Injecțiile mi s-au părut cel mai lung proces, dar le-am primit pe toate într-o lună: cea împotriva febrei galbene, împotriva tifosului sau a turbării, dar și HepA, HepB sau DiTePer. Împotriva malariei luăm regulat medicamente.”



- Poți să-mi desenezi în câteva cuvinte viața din Africa?

„Când am ajuns pe aeroportul din Cotonou, stătem și mă miram ca un copil mic: mă holbam la oamenii cu culoarea pielii cafenie și încercam să ghicesc despre ce vorbesc. Desigur, nu am înțeles nimic, și mai la urmă mi-am dat seama că ei comunicau prin diferite dialecte. Cel mai mare șoc pentru mine a fost vremea de aici, căci atmosfera este foarte ridicată, la fel și umiditatea, și curgeau apele de pe mine. Dar, spre fericire, organismul meu s-a obișnuit repede cu schimbarea climei.
În primele zile am realizat și faptul că toate filmele și pozele pe care le-am văzut despre Africa sunt reale. Cei de aici locuiesc în condiții foarte triste, în căsuțe clădite din noroi, de cele mai multe ori chiar și 10 persoane pe un spațiu de 2-3 metri pătrați. După prima lună a trebuit să mă confrunt și cu ideea că există multe cazuri fără speranță; viitorul a celor mai mulți copii este fără oportunități sau șanse de dezvoltare, căci în această țară domnește neputința, incapacitatea.



În opinia mea, lumea noastră nu poate fi asemănată cu cea de aici, cum nici oamenii de acasă nu pot fi asemănați cu cei care trăiesc aici, căci aceștia din urmă sunt extrem de simpli, modești și trăiesc după alte principii. De exemplu, fiecare familie crește 4-5 copii, poligamia fiind un obicei acceptat. M-am întâlnit deja cu un bărbat care avea 10 soții, am văzut copii subnutriți alergând în picioarele goale și jucându-se cu un simplu cerc și am măsurat febra de 40 de grade Celsius a unui copil diagnostizat cu malarie. Deși eu percep aceste lucruri ca fiind extrem de triste, ei le tratează ca făcând parte din viața lor de zi cu zi. Ei se află într-o permanentă luptă pentru supraviețuire, de aceea sunt, de multe ori, nevoiți să se sprijine unii pe alții și să lucreze, să lupte împreună. Totuși, câteodată simt că oamenii de aici sunt mai fericiți decât noi, care suntem înconjurați de cele mai noi și sofisticate invenții. Chiar și bebelușii sunt mai liniștiți, copiii sunt mult mai veseli.”

- Cum se raportează la voi oamenii din Africa?

„Ei ni se adresează cu apelativul „yogo” sau “yovo”, ceea ce înseamnă om alb. Se uită la noi cu ochi mari, apoși, ne consultă pielea, părul, căci cei mai mulți dintre ei văd pentru prima oară oameni albi. Totodată, sunt foarte prietenoși cu noi, încearcă să ne ajute mereu în toate și ne zâmbesc de fiecare dată când ne văd.”




- Nu îți este dor de casă? Care este cea mai mare greutate pentru tine?

„Deși îmi lipsesc părinții și câțiva prieteni, încă nu mă confrunt cu dorul de casă, căci încerc să savurez fiecare moment petrecut aici. În momentul de față, cel mai greu lucru pentru mine este comunicarea. Limba oficială a țării este franceza, limbă pe care, din păcate, nu am învățat-o până acum. Deși aici avem săptămânal cursuri de limbă, îmi este foarte greu să însușesc franceza, căreia i se mai adaugă și diferitele dialecte africane. În împrejurimile noastre, sunt 8-10 astfel de dialecte, cele mai răspândite fiind cel „fon” și cel „nago”. Fiecare trib vorbește alt dialect, și se diferențiază atât de mult, încât nu se înțeleg deloc între ei. Pentru noi este imposibil să învățăm o paletă atât de multicoloră de limbi.”

- Care a fost cel mai frumos moment de până acum din timpul șederii tale în Africa?

“Cel mai frumos și mai fericit moment al meu de aici a fost în timpul unei nașteri. M-au chemat după miezul nopții la clinică, unde mămica se chinuia de mult timp, extenuată, fără rezultat. Dar nu s-a lăsat, și-a strâns toate forțele rămase și a dat naștere unei fetițe superbe, gălăgioase și sănătoase, pe care am luat-o imediat în grijile noastre. O țineam strâns în brațe când și-a deschis ochișorii și mi-a zâmbit, în timp ce mama ei se ruga și ne mulțumea pentru ajutorul acordat.”



- Ai repeta această experiență?


“Mă bucur enorm că m-am înscris în acest program și că am avut oportunitatea de a veni aici. Încerc să valorific fiecare moment petrecut aici și sunt sigură că aș accepta și alte ocazii asemănătoare.”

- Recomanzi această experiență și altora?

„Cu siguranță. Sunt convinsă că totul merită încercat, căci prin experiențe devenim întotdeauna mai bogați. Mulți se tem de acest continent, căci bolile și terorismul sunt teme mediatizate încontinuu. Dar să nu uităm că problemele se pot abate peste oricare altă țară, și nu este sigur că putem afirma cu certitudine că suntem în siguranță, oriunde ne-am afla. Acest continent nu ascunde doar întâmplări triste, ci și adevărate minuni care nu pot fi descrise. Ar fi păcat să zicem NU Africii sau altor oportunități asemănătoare. Aș putea să povestesc pagini întregi, să înșiruiesc milioane de fotografii despre lumea de aici, dar nu aș ajunge niciunde. Căci tot ce este aici, trebuie trăit!”


Îți mulțumim, Emese, că ești eroina noastră de zi cu zi, și că ne prezinți lumea dintr-o altă perspectivă! Mult succes în continuare, și fie ca noi, tinerii, să urmăm acest exemplu de umanitate: să ieșim din carapacea barierelor impuse de noi înșine și să ne dăruim acțiunilor caritative pentru a face lumea aceasta depravată un loc mai bun.




Sus