Luni, 17 Iunie 2019
Luni, 17 Iunie 2019


Civitas / Dislexia cu ochii unui adult

Dislexia cu ochii unui adult

1.„Un nod imens în gât”

Am depănat amintirile anilor de școală cu o persoană deosebită, care a cunoscut atât lipsurile sistemului de învățământ românesc al anilor ’80-’90, cât și cele din Ungaria. Femeia firavă, de treizeci și șapte de ani, îmi răspunde cu zâmbetul pe buze, purtată de valurile adolescenței, când o întreb despre cum a trecut peste eșecurile din școlile frecventate, când a aflat despre existența tulburărilor de învățare, iar ca adult întâmpină greutăți din cauza dislexiei neidentificate la timp sau nu.



– Când îmi reamintesc anii de școală, îmi apare un nod imens în gât, care-mi provoacă și astăzi senzația strânsorii – își începe destăinuirile, iar în ochii ei albaștri și umezi ca marea se reflectă greutățile, eșecurile suferite în cei treizeci de ani. – Mi-am trăit viața cu sentimentul unei nedreptăți enorme…  Mama a observat că ceva nu e în regulă cu mine în ceea ce privește învățatul. Mi-aduc aminte când – fiind elevă la nivelul primar a școlii nr. 15 din Târgu-Mureș – am învățat lecția foarte bine, mama m-a ascultat seara, i-am redat perfect, fiindcă mi-am dorit enorm să iau o notă maximă. Ziua următoare însă, față în fața cu învățătorul, contracția spasmodică a stomacului a preluat controlul și parcă am uitat tot ce învățasem, am luat doar un cinci în loc de mult râvnita notă zece.

Clasa a șasea am început-o în capitala Ungariei, unde am ajuns împreună cu mama și sora mai mare cu zece ani. În Vest, la fel și în Ungaria, la vremea respectivă erau deja cunoscute tulburările de învățare. Totuși, la gimnaziul din Budapesta niciun profesor nu și-a dat seama că aș avea tulburări de învățare. (După revoluție, renumitul psihopedagog din Budapesta, dr. Meixner Ildikó era invitată la Tg.-Mureș de către învățătorii secțiilor maghiare, unde ținea cursuri de perfecționare pentru identificarea timpurie și predarea specială a materialelor de bază pentru copiii dislexici.)

2.Dezvăluirea misterului

– După bacalaureat lucrând ca secretară la o societate economică, într-o zi am ascultat o emisiune radio în care psihologul invitat vorbea despre copiii dislexici. În momentele acelea mi-am dat seama că, de fapt, și la mine s-au manifestat toate simptomele enumerate de către specialist.

Au trecut șapte ani până când, la un eveniment organizat în inima capitalei, pe Margitsziget, am făcut un test prin care s-a confirmat ceea ce până în momentul respectiv era doar o supoziție, și anume: caracteristicile dislexiei erau prezente și în cazul meu. M-am simțit extreme de ușurată, fiindcă, în sfârșit, exista o dovadă a faptului că nu sunt o proastă, nu sunt o leneșă, doar că mintea mea funcționează altfel. Începând cu ziua respectivă, am căutat rezolvarea problemelor mele. Am și găsit un specialist, dar m-ar fi costat enorm de mult, iar din salariul meu modest n-aș fi reușit să-mi finanțez terapia.

Toată viața am fost conștientă că ceva mă împiedică să-mi ating scopurile, ca să-mi îndeplinesc sarcinile cu succes, dar până în momentul respectiv marele necunoscut nu avea o denumire concretă, totul era învăluit în mister.

– Care sunt cele mai neplăcute amintiri pe care le-ai trăit ca elevă?

– Am petrecut extrem de mult timp învățând lecțiile, mult mai mult decât majoritatea colegilor de clasă, totuși rareori am avut norocul să iau nota maximă. Orele de gramatică și matematică erau teribile, deoarece pentru mine regulile păreau imposibil de memorat. În clasa a cincea însă, la istorie, la sfârșit de an am terminat cu nota zece, și știi de ce? Profesorul de istorie a predat materialul atât de interesant, încât puteam să mă concentrez pe tot ceea ce spunea, iar înainte să răspundem, ne-a dat câteva minute ca să recitim lecția respectivă.

Pentru mine a fost excelent, deoarece prin reîmprospătarea lecției am reușit să redau tot ce învățasem în ziua precedentă. Când eram strigată pe neașteptate, pur și simplu mă blocam în fața profesorilor, nu-mi venea în minte nimic din ceea ce învățasem cu multă trudă acasă, de aceea aproape fiecare zi din școală reprezenta un lanț al eșecurilor. În clasa a doua, atât pentru mine, cât și pentru mama, ședințele cu părinții erau umilitoare. Domnul învățător a înregistrat pe bandă de magnetofon cum citește fiecare dintre noi la școală, ca dovadă pentru părinți, că unii citesc fluent, iar alții nu evoluează…

3.Satisfacția poeziilor

– Cum ai reușit totuși să devii un elev mediu, cu rezultate acceptabile?

– Acasă învățam lecțiile cu mama, ea citea cu glas tare și repeta cu mine materiile, ca să memorez ceva. În familie, stresul și conflictele erau la zi, de multe ori și din cauza rezultatelor mele. Sunt extrem de îndatorată surorii mele, mai mare cu zece ani, care era gata în orice moment să mă ajute. M-a sunat și de la locul ei de muncă să mă ajute prin telefon la rezolvarea problemelor de matematică. Și-a asumat aproape toată răspunderea, ea era mentorul, susținătorul meu sufletesc. Avea doar șaptesprezece ani când s-a dus la o ședință cu părinții în locul mamei și i-a spus învățătorului despre volumul prea mare de teme pentru acasă, care și pentru ea, pricepută la matematică, i se păreau extrem de multe și greoaie, iar eu în fiecare seară mă culcam epuizată.



– Cum ai reușit să faci față cerințelor crescânde la ciclul gimnazial?

– În clasa a cincea, parcă și profesorii bănuiau ceva, făceau aluzii, ziceau că este ceva în neregulă cu mine, în schimb exigențele erau tot mai mari, îmi dădeau notele slabe fără să clipească, ceea ce a avut un efect distrugător asupra autoaprecierii mele. În acea luptă imensă, eu însămi am fost nevoită să găsesc metode proprii de învățare ca să nu rămân repetentă. Ca orice elev, mi-aș fi dorit să-mi văd părinții mândri pentru rezultatele obținute la școală. După un timp, dacă nu merge, copilul renunță să mai lupte, eventual se strică și relația părinte-copil.

Acest aspect se accentuează dacă unul dintre părinți, în cazul meu tatăl, profită de orice ocazie ca să compare propria odraslă cu elevii de nota zece, însă nu se străduiește s-o apere de greutățile exterioare cu care ea se confruntă zilnic – povestește aprofundată în amintirile copilăriei. (Iar printre două suspine – în timp ce mângâie cu duioșie căpșorul odraslei sale, Gabriel Matthew, care se cuibărește în îmbrățișarea caldă a mamei iubitoare).


– Ai avut parte de succese în anii de școală?

– Am învățat extrem de ușor poemul János vitéz/Ioan cel viteaz, scris de renumitul poet Petőfi Sándor – poem care propagă victoria celor asupriți și suferinzi. Am reușit să memorez acest poem epic cu 27 de capitole cu o ușurință extraordinară, simțind plăcere și o satisfacție enormă în același timp.

Cu toate că literatura de specialitate susține că dislexicii memorează greu poeziile, eu am reușit, după un timp, să învăț poezii sau poeme lungi, deoarece pentru fiecare poezie am găsit ritmul corespunzător, reușind astfel să iau și note maxime. De fapt, atât auzul muzical, cât și simțul ritmic le am dezvoltate, la dans, balet, gimnastică am avut rezultate bune.

4.Colegii se jucau în curte, eu învățam

– Cum a reacționat familia ta după ce le-ai explicat cauzele tulburărilor de învățare, dislexia?

– Hmm… foarte interesant, mai mult cu scepticism, deoarece dislexia, în opinia lor, era un fel de handicap, ceea ce pentru ei era inacceptabil, după cum argumentaseră, cu capacitatea mea intelectuală nu au fost probleme niciodată, „cum să fii dislexică?” – a fost reacția lor de negare. Eu însă cu cât mai mult mă accept cu lipsurile mele, cu atât mai puțin doresc să țin secret acest aspect al vieții mele. Atitudinea mea pozitivă îmi sugerează că și eu dispun de multe valori interne. Mama și sora mea îmi spuneau: „am simțit noi că ceva nu e în regulă, dar nu știam că se numește dislexie, iar că semnele predispoziției depistate la o vârstă fragedă și tratată de specialiști se poate remedia”.

Consider extrem de important ca în grădiniță să fie identificați copiii cu tulburări de învățare, să primească din timp ajutorul psihopedagogilor, ai specialiștilor, pentru a-i scuti de sentimentul eșecului, al subaprecierii proprii cu care pornesc zilnic spre școală. Nu voi uita niciodată momentul când o colegă de clasă mi-a spus: „Kinga, ești o fetiță atât de drăguță și inteligentă, de ce nu înveți mai mult?” Am învățat eu, am stat aplecată asupra cărților atât de mult, încât îmi amorțise și spatele în timp ce-i auzeam pe ceilalți copii jucându-se râzând în fața blocului…

– Ce dezavantaje ai avut fiindcă nu ți-a fost identificată predispoziția la dislexie în grădiniță și nu ai primit ajutor din timp?

– Am trăit fiecare clipă a vieții mele cu un dezavantaj enorm, fiindcă nimeni nu și-a dat seama că ar fi trebuit să se ocupe de mine prin metode corespunzătoare, de fapt niciun pedagog nu era preocupat de viața sufletească, de starea de nervozitate cauzată de stres a unui elev cu rezultate slăbuțe. Dacă i-ai cere unui om să facă ceva ce el e convins că-i incapabil, ar trebui caracterizat prost sau leneș?

Copilul dislexic nu este leneș, dar își cunoaște capacitățile. Iar aici ar trebui să intervină ajutorul, specialistul care să-i antreneze creierul, care să-l învețe alte metode eficiente cu ajutorul cărora să însușească materiile. În prezent trăiesc în Marea-Britanie, iar aici în orice instituție de învățământ este asigurat ajutorul de specialitate. În școlile din UK, specialistul participă la fiecare oră stând lângă copilul dislexic și îl ajută fără ca elevul să fie scos din mediul său, de lângă colegi, care, la rândul lor, nu se uită la el ca la o ciudățenie, deoarece aproape în fiecare clasă există copii cu tulburări de învățare.



5.Fără resemnare

– Ca adult, te perfecționezi neîncetat, alegi materii deloc ușoare, cum ar fi chimia și biologia. Nu e cumva un fel de autoflagelare?

– Aceste lucruri mă interesează, cu toate că îmi cunosc capacitățile, dar consider că dacă rețin chiar și o mică parte din cele învățate, deja mă simt fericită. Nu mi se pare o tortură, mai degrabă simt o mânie inexplicabilă, și în ziua de azi, pentru incapacitatea mea de a reține anumite lucruri. Dar nu mă las și mă opintesc cu încăpățânare ori de câte ori e nevoie, și o iau din nou de la capăt. Nu pot accepta că nu sunt capabilă să învăț ceea ce mă interesează. Nu pot accepta că așa mi-a fost sortit. La fel cum nu pot accepta nici faptul că cei care ar fi capabili să învețe, să se perfecționeze, n-o fac din comoditate.

– Liceul l-ai terminat într-o clasă de stenografie/dactilografie cu rezultate excelente. Cum ai reușit să devii cea mai rapidă dactilografă din clasă?

– Creierul meu parcă a fotografiat claviatura, așa am reușit să am cele mai bune rezultate la tastarea oarbă. Odată cu perfecționarea metodelor de tastare fără privirea tastelor, a început să mi se dezvolte și citirea, atunci însă trecusem deja de optsprezece ani…



– Ca adult, dislexia îți provoacă greutăți în viața cotidiană?

– Niciodată nu ies învingătoare dintr-o discuție vehementă, deoarece nu pot argumenta cu rapiditatea necesară. În stare de stres, parcă mi se blochează și acum creierul, iar problemele administrative mi se par sarcini greoaie de rezolvat. Numerele de telefon le pot reține doar dacă există o logică între numere. Dar în același timp sunt mult mai îndemânatică în multe alte domenii, deoarece eșecurile m-au călit, mi-am făcut sisteme de exerciții proprii în multe domenii, dar până la acest stadiu studiile prin metode clasice mi-au stors enorm de multă energie.

Rafturile bibliotecii mele sunt pline de manuale, și nu cu romane, chiar dacă în copilărie am fost stigmatizată ca o visătoare, deoarece nu mă concentrasem îndeajuns pe lecțiile din manuale. Am încercat eu să fiu atentă, am învățat eu din răsputeri, dar dintr-o dată parcă creierul meu se deconectase fără aprobarea mea.

Ar fi bine dacă oamenii ar lua la cunoștință faptul că dacă cineva nu poate îndeplini anumite sarcini, în alte domenii poate realiza adevărate performanțe. Când am început să caut prin biblioteci despre problemele mele și am aflat că Einstein, Leonardo da Vinci, George Washington, Tom Cruise și alte celebrități au fost diagnosticați cu dislexie, am decis că trebuie să mă concentrez pe acele domenii în care sunt bună și unde pot atinge performanțe.







Sus