Marţi, 20 August 2019
Marţi, 20 August 2019


Civitas / Cu dizabilități, între români și maghiari

Cu dizabilități, între români și maghiari

Singurul loc din România – ba chiar din Europa –, unde, în anii ’60, medicii specialiști se ocupau practic de patologia distrofiei musculare, era în județul Covasna, satul Vâlcele - Előpatak: Centrul de Patologie Neuromusculară.

Dr. Radu Horea, marele specialist în domeniu, și-a găsit moartea cercetînd în laborator în 1977. Dumnezeul să-l odihnească în pace. Urmașii lui s-au mai străduit mult să susțină acest centru, dar după ieșirea lor în pensie au venit managerii” și ... au închis sanatoriul definitiv. Așa că noi, care suferim de această boală ireversibilă, am rămas fără nici un sprijin specializat.



Aici, la Centrul de la Vâlcele ne-am adunat din toate părțile țării. Cea mai plăcută activitate mi-a fost să studiez caracterul uman și limbajul specific din diferitele zone. Fiecare reprezenta ceva unic, special, ce mă umpluse de admirație. Nu se punea problema neînțelegerii. Am făcut cunoștințe, s-au legat prietenii între noi, dragoste, chiar și căsătorii.

Aici am învățat de la colegii mei de soartă, elementele de bază ale supraviețuirii: cum să mă împac cu starea mea fizică, ca ființă umană conștientă, cu dorul de a descoperi lumea din jur și de a-mi dezvolta cunoștințele în toate privințele, închis într-un trup complet imobilizat pe toată viața...



Aici am învățat cum să lupt împotriva morții cu zîmbetul pe buze. Aici m-au învățat cum să fac bilet de voie” pentru a ieși din spital pe 2-3 ore, bineînțeles, cu însoțitor, cu bolnavi mai sănătoși, care aveau putere de a-mi împinge scaunul cu rotile. Am cutreierat împreună toate locurile din jur. Am organizat și excursii la sfârșit de săptămînă. Sanatoriul era plin de veselia pacienților și personalul își făcea datoria, ne ajuta cu mare drag. Pe lângă medicamente și fizioterapie serioasă, compania semenilor noștrii era cea mai bună terapie pentru susținerea stării de sănătate împotriva bolii.

Cu Mirela ne-am cunoscut încă din copilărie. Ea fiind în situație puțin mai gravă, stătea mai mult în pat. Tatăl ei era ofițer mereu în deplasare, mama nu prea avea timp să se ocupe de ea pe lîngă cei doi frați, așa că o internau din spital în spital. Ducea mare dor de dragostea familială. Am întâlnit-o aproape în fiecare an și între timp țineam legătura prin scrisori. Am devenit prietene foarte apropiate. Ne-am împărțit toate găndurile. Așa a venit și timpul poeziilor. Avea talent la versuri. Ea îmi dicta și eu scriam într-un caiet să nu se pierdă, pentru că nu putea să scrie cu mânuța. (Acum e poetă, are cărți editate.)



Nu putea nici să mănînce fără ajutor. Porția ei era așezată pe noptieră. Infiermierele erau foarte de treabă, dar fiind singure într-un schimb pe secție, aveau și căte zece bolnavi imobilizați grav de servit și pînă ce ajungeau la ea să-i dea, s-a răcit mâncarea. Fără ajutorul colegelor de cameră nu mergea treaba. Dacă îmi așeza cineva în mod convenabil căruciorul lângă patul ei, puteam să-i dau măcar ciorbița caldă. Am fost foarte fericită că pot să ajut și eu pe cineva.

Așa s-a întîmplat odată că s-a internat la noi în salon o fată din Miercurea Ciuc. Gyöngyi, venind dintr-o zonă pur maghiară, nu prea înțelegea limba română, dar avea suflet bun și voia să ajute.

M-am străduit cu tot efortul să-i explic, cum s-o aranjeze pe Mirela. Cum să-i așeze mânuțele, perna de sub cap, pătura, prosopul pentru a putea mânca cât mai comod. Gyöngyi era foarte punctuală și-mi urmărea instrucțiunile cu mare atenție, dar neavând parte încă de asemenea situații, dura puțin timp pînă ce se acomoda și ea.

Cum ne zbatem așa să rezolvăm treburile, Mirela furiată cu o voce dură, poruncitoare începe în felul următor: – Ce bălbăliți acolo pe limba voastră? Nu înțeleg nimic! Vorbiți românește, că mâncați pâine românească!

A înghețat aerul în jurul nostru pentru cîteva clipe. Ne uitam una la cealaltă cu neînțelegere și dintr-o dată ne-apucat un râs de nu mai puteam. S-au adunat toți din jur de pofta râsului: Ce draci v-apucat iară, de nu sânteți în stare să vă potoliți nici la masă?”

Ei, bineînțeles, i-am mai servit masa și altă dată, ca la colega noastră de soartă. Am mai scos-o cu noi la plimbare de câte ori se putea sau voia... pe ea care era româncă... noi maghiarii, care luptăm mereu cot la cot cu semenii noștrii, români pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din România.







Sus