Miercuri, 19 Septembrie 2018
Miercuri, 19 Septembrie 2018


Civitas / O fi Banatul căt de mare, nu mai vedeau nimic din el

O fi Banatul căt de mare, nu mai vedeau nimic din el

Totul este trecător, și răul și binele, dar amintirile rămân întipărite în inimele noastre.

Era vară caldă și strălucitoare în Săcele/Négyfalu, județul Brașov. Câte-o adiere de vânt, rătăcită printre tufișuri, ne alinta părul, doar pentru a se juca de-ascunselea. Kata (Caterina) cu un grup de prieteni s-au hotărât să facă o excursie în locul „cel sfânt”, sus pe munte pentru câteva zile, la o întâlnire de creștini. Răsuna căntecul în Munții Zărandului din județul Arad/ Zaránd-hegység, atingând toate sufletele celor din jur, care erau cu ochii înlăcrimați de bucuria îndeplinirii.

S-au adunat mulți acolo: români, maghiar, sârbi și alții, toți cu dorul înălțirii. Făceau cunoștință între ei, oameni deosebiți cu istoricul vieții lor incredibil, dar real la slujba lor.

Un tânăr cu chip frumos dar dur și trist se aruncă dincoace-n colo. Se ține bine de un baston alb căutând disperat parcă ceva prin întuneric.



Kata șchiopătând încet, căt îi permite și ei handicapul congenital, se apropie de dânsul: – Unde doriți să ajungeți? – El înțepenit de vocea ei cea blândă spuse. – La statuia lui Isus.

Mergeau împreună, mână-n mână, pas cu pas la statuia cea sfântă. Și s-au deschis în fața lor porțile unei povești despre care spun strămoșii că-i de neuitat. Lumea a încetat să fie, numai ei doi existau, o fi Banatul căt de mare, nu mai vedeau nimic din el.

Din colțul cel mai ascuns al sufletului au ieșit cuvintele, nesfârșite ca un izvor. El își plăngea durerile și ea îl asculta cu foc.

Mircea (el) era un bărbat binefăcut, puternic și mândru, căsătorit, avea și un băiățel. În urma unui accident de motorcicletă și-a pierdut lumina ochilor, ajungând asfel în situația celor pe care până atunci nu-i prea băga în seamă. Nevastă-sa stătea în spate, ea nu a pățit nimic, dar după un timp a divorțat de el și nu mai lâsa nici copilul să-l viziteze. A suferit mult prin spitale, dar i-a fost prescrisă „viață”. Și Kata era fată bună, dresată de soartă de mic copil. Avea surori, frate, părinți dragi care îi purtau de grijă. Își căuta locul în lume vrând să fie și ea de folos.

Venea sfârșitul, clipele despărțirii. Ei au rămas cu gândul că se vor mai întâlni, ținând legătura între timp prin telefon. Așa a ținut povestea luni întregi, cu zâmbetul fericirii pe buze și cu lumina fericirii pe frunte, cu speranța redobândită. Aveau planuri împreună, aveau acelaș vis. Ea plină de emoții a adus la cunoștința familiei dorința lor. – Ce ai tu proastă, dar nu vezi cum arăți, mai vrei și un orb pe lângă tine să ne chinuim și cu el? Hülye vagy? – suna reacția inițială.



Fata nu mai zicea nimic, se retrăgea măhnită în colțul ei obișnuit și ca semn de încurajare forma pe mobil numărul cel mult folosit. Odată răspunde o femeie într-un stil rece, fără simț: ” – Ce vrei tu de la băiatul meu? Are el probleme destule! Vezi-ți de treabă ta și dă-i pace!
Rabdă omul foamea, setea, frigul, chiar și durerea, dar umilința te omoară.

Stau la o cafea cu Kata și împărțim amintirile. Au trecut mulți ani de atunci dar imaginile nu s-au șters din inimă. Nu era nimic deosebit, nu scutura pământul, totuși merita trăit momentul unic al simțirii adevărate.





Sus