Sâmbătă, 20 Octombrie 2018
Sâmbătă, 20 Octombrie 2018


Civitas / Români și maghiari: tradițiile care ne leagă

Români și maghiari: tradițiile care ne leagă

Când auzeam în copilărie de la bunicii mei despre șezătorile de odinioară, aparent priveam cele relatate de ei cu o oarecare superioritate falsă a ⹂modernismului” omului, copilului din acele vremuri. 

Chiar și atunci simțeam deja că această ⹂superioritate” nu este altceva pentru mine, decât un paravan, o mască, deși nu știam, de fapt de ce anume mă feresc cu ajutorul acelui scut? Acum știu deja că acel sentiment de superioritate generațională îmi ascundea de fapt invidia. Îi invidiam pe ascendenții mei pentru că aveau timp pentru asemenea preocupări, dar și mai mult îi invidiam pentru faptul că pe vremea lor reușeau să edifice adevărate temple spirituale ale relațiilor interumane. 


Nevoile economice i-au determinat pe oamenii de atunci să conlucreze, și astfel să existe între ei relații interumane, colegiale sănătoase, și nu relații virtuale facebookiene efemere, ca în zilele noastre.

Șezătorile de odinioară, totuși, nu s-au scufundat complet în negura timpului. Din fericire, mai persistă pe alocuri și în zilele noastre, chiar dacă nu în forma clasică, arhaică, ci mai mult sau mai puțin adaptată condițiilor de azi. Acei oameni din zilele noastre, care încă nu s-au certat ireparabil cu trecutul, reușesc să folosească ultimele realizări ale tehnologiei într-un mod pe cât se poate de aliniat la normalitate. Chiar dacă comunică prin intermediul rețelelor de socializare, nu abuzează, nu se lasă captați de tehnologie, ci folosesc tehnologia pentru a-și atinge cu mai mare ușurință scopul. Subordonează tehnologia scopului urmărit, și nu invers.

Trecând în zona concretului, uite așa se face că două comunități, din două țări diferite, au ajuns să organizeze șezători comune, după ce în prealabil ambele aveau deja șezătorile lor bine rodate. Este vorba de localitatea Nyírmeggyes din Ungaria, situată la nici 50 de kilometri de graniță și localitatea Viile Apei, aparținând orășelului maramureșean Seini, situat în România, tot la o distanță asemănătoare de graniță. Cele două primărițe, Szõkéné Vadon Edit Etelka și Tulbure Gabriela Florica anul trecut au semnat un acord de înfrățire între cele două localități. 

La puțin timp după semnarea actului oficial, cei în cauză au descoperit că cele două comunități au cel puțin un punct comun: în ambele localități există câte un grup de femei, care se ocupă în mod constant de realizarea tăițeilor melcișori (așa-numitul ⹂csigatészta”). Ambele grupuri de femei sunt organizate pe modelul șezătorilor de odinioară. Se întâlnesc regulat într-un loc anume, se așează la masă, povestesc, de ce nu, poate chiar bârfesc, și fac tăiței melcișori pentru diferite evenimente: botezuri, nunți, înmormântări etc.


Ceea ce este mult mai important, decât tăițeii melcișori: aceste femei formează o colectivitate adevărată, autentică, în care totul se face pe față, unde se comunică în direct, de la om la om, și nu prin intermediul unor ⹂protezelor ologe” specifice relațiilor interumane din zilele noastre.

În primă fază, femeile din Viile Apei au fost invitate la Nyírmeggyes, iar mai apoi, la sfârșitul lunii aprilie, femeile din Nyírmeggyes le-au vizitat pe cele din Viile Apei, unde ⹂manufactura” funcționează în cadrul și cu sprijinul bisericii reformate din localitate, prin bunăvoința tânărului preot reformat Vékony Roland Árpád și a soției acestuia, Vékony Melinda.

La acest din urmă eveniment comun au participat – pe lângă oficialitățile locului – și oaspeți de seamă din județ, precum: tânărul deputat UDMR Apjok Norbert, reprezentantul organizației județene a UDMR, Vicsai János, directorul Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, dr. Ilie Gherheș, profesorul universitar Călin Herțeg.


Pe lângă deslușirea tainelor preparării tăiților melcișori, cei prezenți la eveniment au avut parte și de un program cultural, în cadrul căruia și-au etalat talentul doi dansatori de excepție din Nyírmeggyes, Herdon Balázs și Herdon Péter, iar din partea gazdelor l-am putut asculta pe talentatul organist Ujlaki Márk.

Poate odată voi avea și eu șansa să povestesc nepoților mei despre aceste șezători moderne, pe care noi poate nu le mai numim așa, ci – ascunzându-ne după paravanul ⹂modernismului” – le botezăm festivaluri sau chiar workshopuri. Sunt ferm convins că am să le stârnesc invidia ascunsă pitiș în spatele senzației false de superioritate.

 





Sus