Vineri, 20 Iulie 2018
Vineri, 20 Iulie 2018


Civitas / În umbra cenușie a mâței de samar

În umbra cenușie a mâței de samar

Mă străduiesc să înțeleg începuturile neamului meu, dar iscodind, contururile îmi apar incerte. Ce să fac? Fiind istorie, nicidecum religie, tot ceea ce nu se leagă este cenușiu, dar nici măcar profanilor de felul meu nu li se pot reproșa prea multe, fiindcă … „nu e vina mea. De fapt, nu eu le-am încurcat, sunt încurcate de felul lor (lucrurile n.n.). De vină, ca întotdeauna, e tot Istoria”.

Noi, oamenii suntem de nenumărate feluri, doar că unii, acumulând cunoștințe pricepem măcar cât de adâncă ne este neștiința în toate, în vreme ce mult prea mulți, știu totul și … postulează, fără ca vorbele lui Jack Kerouac – „a fi ignorant echivalează cu a nu-ți cunoaște propria-ți goliciune” – să-i zgândăre în vreun fel. Vorbind despre imprevizibilitatea istoriei, în cartea sa „Un joc fără reguli”, încă de la început, Lucian Boia sublinia: „Când spunem că istoria înseamnă trecutul, ne referim la Istorie (cu majusculă). Ar fi o confuzie considerabilă să extindem o asemenea definiție și asupra istoriei (istoria-reprezentare). Aceasta din urmă nu e trecutul ci privirea prezentului asupra trecutului. Mai corect spus, nenumăratele priviri. Există o singură Istorie și un nesfârșit șir de istorii.” 

Este limpede că „nu scenariile lipsesc; ele abundă și bineînțeles, se bat cap în cap” și astfel, doar cel ce nu se mulțumește să buchisească exclusiv scenariul ce-i convine, realizează faptul că în lipsa unor dovezi peremptorii totul este interpretabil, deci cenușiu. Să revenim însă la „mâțele” noastre, parte și ele a unui scenariu – unul dintre „izvoarele narative insuficient luate în discuție până astăzi în legătură cu tema stăpânirii bulgare la nordul Dunării”.


În cartea sa „Letopisețul unguresc”, Ovidiu Pecican analizează această „operă fantasmatică a istoriografiei maghiare medievale ce s-a păstrat, iată, în exclusivitate în interiorul culturii și limbii române” grație lui Simion Dascălul, fapt ce permite „refacerea unui peisaj tensionat de tendințe divergente, politice și confesionale, sociale și etnice, din vremea când micii nobili – slujitori regali și iobagi ai cetății pe cale de a fi asimilați nobilimii mărunte – au asumat și în termeni culturali încleștarea pentru păstrarea condiției lor nobiliare și a proprietăților și privilegiilor care o caracterizau pe aceasta”.

În investigația sa istoriografică, istoricul a căutat scrierile înrudite celei analizate preponderent și identificând temele majore în discuție, le-a comparat „tratamentul de la o scriere la alta”, pentru ca în final să analizeze terminologia înrudită. Mergând pe urmele posibilului autor al textului, Ovidiu Pecican a luat în studiu mediile aulice maghiare, precum și datele referitoare la marii demnitari politici și ecleziastici din Bihor, respectiv Maramureș, sugerând câteva potențiale persoane ce ar fi putut fi implicate în comandarea sau/și scrierea textului. 

Mai mult, identificând teme și motive comune și reliefându-le sursele comune, autorul a raportat conținutul narațiunii aflată în discuție la câteva tradiții transmise oral și consemnate în scris mult mai recent, printre care și „O legendă bulgărească despre originea vlahilor”, consemnată în 1928 de către lingvistul Ilie Bărbulescu. Este vorba despre o valoroasă sursă pentru ceea ce ar putea constitui deportarea unei populații din Bizanț, cu atât mai mult, cu cât acestea nu reprezintă un episod izolat, existând și altele asemenea printre care și cea care-i vizează pe vlahii surghiuniți în Asia Mică.

Forma denigratoare a narațiunii nu este nicidecum ceva specific bulgarilor, nici noi și nici alții din jurul nostru nefiind mai breji. Dar mai bine să vedem cum percep bulgarii devenirea noastră.

„În vechime, pe vremea când vorba încă era lătinească, prin împărăție se lăbărțară niște neleguiți ce doar furau, omorau și-i năpăstuiau pe ceilalți. Sătui de necazurile și nenorocirile pe care acei haiduci le abăteau asupra lor, oamenii s-au tot plâns împăratului, stăruind să-i izbăvească. Pentru că și răufăctorii erau tot lătini, mult timp acesta făcuse urechea șută la vaietele poporanilor, dar când paharul începu să dea pe afară, împăratul porunci ca toți oamenii răi să fie prinși și să-i fie înfățișați cetluiți. Odată prinși, împăratul nu cătă a-i pierde, ci-i osândi de vii pe vecie. 

El dădu poruncă oștirii să-i treacă peste Dunăre, în locurile unde astăzi e Țara Românească, dar fără a le fi slobod să ducă câte ceva din cele de trebuință: vite, bucate ori muieri; nimic dintre acestea, ci doar câte o mâță și cu ea să care, să are și să-și lucreze. Celor astfel izgoniți li s-a hărăzit drept hrană peștele pe care să și-l prindă din Dunăre și cu care să mai facă și ceva negoț. Tot ca osândă li s-a rânduit să-și ducă zilele în bordeie acoperite cu stuh și trestie și prin toate acestea să se îndrepte.

Porunca fu îndeplinită întocmai și astfel, răzbiți de foame și neavând pe cine să jefuiască, acești oameni se văzură nevoiți, pentru a-și duce zilele, să iasă din stuhul lor și să se deprindă cu prinsul peștelui. 

Așa se scurseră câteva sute de ani în care ei nu văzură om și se sălbăticiră într-atâta încât și-au uitat limba, putând rosti numai o-o-o-preș-te. Trăind în acea sălbăticie, nu mai aveau nicio credință, nu plăteau dajdie și habar nu aveau de țar și de vlădică. Umblau despuiați, cu pletele vâlvoi și datorită goliciunii le crescuseră perii precum sălbăticiunilor, iar lumea se deprinse a-i numi vlahi, adică păroși, cu coarne.

După încă ceva vreme, împăratul bulgăresc se îndură de sălbăticiți și își puse în gând să-i creștineze și să-i domesticească. 

Văzând că aceștia fug de popii trimiși să-i creștinească, țarul își strânse oastea, o trecu Dunărea, iar oștenii prinseră a-i vâna ca pe iepuri și să-i treacă în împărăție. Când fu la creștinat, împăratul își descusu oștenii asupra împrejurărilor în care îi capturaseră pe vlahi. Aflând despre câte unul că a stat încremenit l-a botezat Stan; unui altul, ce s-a împotrivit, i-a spus Oprea; unui flăcău – Ioniță, iar pe unul ce stătea nemișcat ca un par, l-a creștinat cu numele de Stancul.

În acest chip au fost prinși toți vlahii și botezați cu nume pe care încă le poartă. Astfel botezați, au fost ținuți încă câțiva ani dincoace de Dunăre, până se dedară a vorbi bulgărește. Ei însă nu putură învăța corect limba, ci până în ziua de azi amestecă din limba veche. În cele din urmă, după ce se mai îmblânziră, împăratul îi trecu din nou Dunărea […]”*.

Comentând pe marginea legendei, Ovidiu Pecican insistă asupra faptului că în prima parte sunt evocate evenimente anterioare stăpânirii bulgărești și chiar guvernarii lui Heraklius (610-641) – împăratul care a schimbat limba oficială a imperiului din latină în greacă; că narațiunea parcurge un interval de câteva secole, timp în care „haiducii” – oamenii răi – trec printr-o îndelungată transformare de la condiția de marginali sociali la cea de proscriși, iar în cele din urmă dobândesc o identitate etnică; că în pofida stilului defăimător, legenda atestă originea latină a vlahilor – latinitatea etnolingvistică și/sau identitatea politică (cetățeni ai imperiului). 

Izolați de civilizație timp îndelungat, proscrișii și-au pierdut calitatea de supuși, nu mai recunoșteau puterea politică și ecleziastică de la sud de fluviu și nu mai vorbeau limba latină a vechiului imperiu. Potrivit legendei, țarul bulgar, stăpânul noului stat de la sud de Dunăre este cel care le redă vlahilor demnitatea umană, creștinându-i cu forța și obligându-i ca prin contactul cu oamenii locului să învețe limba bulgară. Făcând trimitere la Gesta lui Roman și Vlahata (cca. 1395-1410), compilată probabil în Maramureș, la mănăstirea Peri și la alte aserțiuni din textele româno-slavone, istoricul este de părere că acest eveniment poate fi localizat în timp, în 865, pe vremea țarului Boris și a misiunii viitorului papă Formosus.

Referitor la învățarea limbii bulgare de către vlahi, narațiunea lasă să se înțeleagă că acela ce nu vorbește bulgara, înseamnă că nu știe vorbi, iar cel ce o vorbește amestecând în ea cuvinte din „limba cea veche” nu o cunoaște bine. În esență, acest proces istoric cu ample implicații, extins pe mai multe secole, care începe anterior secolului al VI-lea și se derulează până spre finele secolului al IX-lea poate fi privit ca o pierdere a cetățeniei romane, ieșire în afara razei de acțiune a instituțiilor imperiale bizantine, iar în final, intrare sub stăpânirea bulgară în urma unei campanii misionare și, apoi a uneia militare.

În investigația sa, istoricul aduce în discuție și o relatare din secolul al XVI –lea despre originea sașilor care este prezentată după un scenariu asemănător; vorbește despre legenda romanilor scoși din temnițele Râmului și dați într-ajutor craiului Laslău (De discălicatul Maramoroșului) și ne expune nucleele tematice legendar-istorice (descălecatul Moldovei) identificate în narațiunea din Codex Bandinus, text scris de prelatul Marco Bandini după călătoria sa în Moldova, pe la 1643-1647. 

Cel care parcurge cartea lui Ovidiu Pecican, scrisă accesibil și argumentat, identifică lesne temele și motivele comune ale acestor tradiții, reluate și de Simion Dascălul atunci când și-a compilat cronica (1647-1653).

Am citit cartea pe nerăsuflate, însă sunt conștient că nu am căderea de a scrie o recenzie pe marginea sa, iar un rezumat nu-și are rostul, de vreme ce oricine o poate consulta. Voi mai zăbovi doar o clipă asupra unui pasaj pe care îl consider chintesența lucrării. Este vorba despre un citat din De regno Dalmatiae et Croatiae, a dalmatului Giovanni Lucio/Ivan Luèiæ (1604-1679), care la 1666 nota următoarele: „Deși scriitorii socotesc în general pe vlahi drept urmași ai romanilor aduși de Traian, totuși … mai probabil se pare că bulgarii au transportat captivi romani, împreună cu limba, din părțile cisistriene în cele transistriene, care s-au amestecat cu cei rămași acolo din timpul lui Aurelian sau transportați încolo mai înaine de alți barbari, decât că toți ar descinde din vechii romani, rămași acolo din timpul lui Aurelian”.


După cum vedeți, gestele/scenariile nu sunt puține dar alegerea îi aparține fiecăruia dintre noi. După mine, în măsura în care opinia mea contează, ori le consideri pe fiecare în parte scenarii ce se cer a fi „decriptate” ori le ignori pe toate la grămadă, mărginindu-te la dovezile din teren. „Trierea” și apoi prezentarea trecutului în raport doar cu gestele care ne sunt pe plac constituie o practică dăunătoare … Istoriei și nouă ca popor. Pe scurt, dovezile contradictorii impun prudență în afirmații, iar ceea ce susținem trebuie să se bazeze și pe ceea ce putem expune în muzee …

Da, de prudență a dat dovadă medievistul maghiar Engel Pál care scria despre „vlahii (oláhok) – prin care trebuie să-i înțelegem pe români” următoarele:

„Nu este ușor să pui de acord dovezi într-atât de contradictorii. Putem fi siguri că în Transilvania a existat populație românească cu mult înainte de Anonymus și dacă el a crezut că aceștia au fost locuitorii cei mai vechi, nici numărul lor nu a putut fi neînsemnat. Dar afirmația că în părțile mijlocii și nordice s-au așezat de timpuriu, este cu totul improbabilă. […] Pământul vlahilor (terra Blacorum) se învecina, pe atunci, cu cavalerii teutoni la est, iar la vest cu pământul sașilor sibieni. […] Românii trebuie să fi trăit în număr mare și în comitatul Hunedoara, unde îi găsim deja în jurul anului 1250 și poate tot așa în munții de la sud de Caransebeș. […] Sarcina românilor, ca și a secuilor și pecenegilor din acele vremuri timpurii, fusese apărarea granițelor. 

Secole de-a rândul au trăit din creșterea oilor. Fiind ortodocși, nu trebuiau să plătească zeciuiala bisericească, dar din oile lor trebuiau să aducă regelui maghiar cinzecimea (quinquagesima), care în întreg Evul Mediu a rămas impozitul etnic caracteristic populației românești. Își pășteau turmele vara la munte și iarna în văi și numele lor s-a legat atât de strâns de această formă de oierit, numită transhumanță, încât, mai târziu, toți acei care în Europa de est practicau acest mod de viața erau numiți vlahi, indiferent de limba pe care o vorbeau”.

Afirmațiile de genul „ceața densă care tronează peste istoria timpurie a Arpadienilor, se ridică brusc în jurul anului 1200” ori „dat fiind că în Ungaria estică în secolul al XIV-lea crește numărul documentelor scrise, acestea pomenesc cu sutele de români, respectiv așezările locuite de ei” demonstrează și ele precauția cu care a abordat autorul maturei cărți „Regatul Sfântului Ștefan” acest subiect sensibil. Interesant, un istoric a cărui poziție în raport cu originea românilor este clar una imigraționistă, este foarte circumspect atunci când vorbește despre începuturile istoriei comune maghiaro-române. 

Astfel stând lucrurile, sigur că îmi pun întrebarea firească: cum pot fi atât de siguri unii dintre adversarii acestei teorii, de vreme ce trecutul e doar unul? Oricum, numai ei știu de ce privesc doar gesta atribuită „Notarului fără Chip” și Legendele Mare și Mică ale Sfântului Gerard/Gellért (și încă vreo câteva).

Fiind implicați direct în confruntarea dintre polii de putere din Europa de Est a acelei vremi, circumstanțele pătrunderii maghiarilor în bazinul carpatic sunt clare, iar harta de mai jos, ne permite să ne imaginăm despre cât de diferite erau în acea perioadă și mult timp după aceea, locurile în care trăim azi.
                          Bazinul carpatic și potențialul său de vegetație la finele mileniului I.

1. lunci de sălcii și plopi în zone inundabile, păduri montane mixte (ulmi, frasini și stejari), mlaștini cu stuf, zone saline, stejerișuri din zone saline, mlaștini de turbă 2. depresiuni nisipoase cu stejari și lăcrămioare de stepă, la mijloc ienupăriș cu plopi, deșerturi de natură submediteran-pontică, zone saline între dune 3. șesuri de loess cu pete de arțari tătărești și stejari, arbuști de migdal pitic 4. stepele împădurite de tip submediteran ale Câmpiei Panonice cu arțari tătărești, stejari pufoși și goruni, cu pete de loess deșertic 5. pădure de stejar, loess cu arțari tătărești în stepa împădurită a Valahiei. 6. pădure de arțari și stejari de câmpie periferica, de natură continentală rece 7. păduri de stejar cu arțar tătăresc în podișurile de loess ale Moldovei și Podoliei 8. stejar Est-European, zonă de pădure de foioase cu carpeni. 9. zonă de stepă bogată în ierboase, cu compoziție îmbelsugată 10. zonă de stepă cu iarbă tăioasă și Artemisia 11. păduri montane închise din Depresiunea Panonică, cu cer și stejar 12. stejeriș uscat Central-European 13. păduri carstice sub-mediteraneene de stejar pufos și frasin 14. păduri montane din Dacia Moesică cu gorun și stejar de Farnetto de colină 15. păduri de stejar și tei argintiu, zonă balcanică de munte 16. păduri carstice de stejar pufos, frasin și carpen european, carpen estic și derivați de subarboret, zonă submediterano-illirică 17. păduri carstice mixte, zonă pontico-submediterană 18. păduri de munte cu carpen și gorun (cu pâlcuri de fag pe alocuri), stejeriș-cărpeniș de zonă inundabilă periferică, Central-Europeană 19. păduri de fagi Central- și Sud-Europene, fagi cu pini, de natură illirică pe S-V și carpato-transilvană pe N-E 20. molid alpin European, păduri de zâmbru subalpin și iarbă alpină 21. pin de pădure Central-European de sol acid amestecat cu stejar 22. zonă cu pin de pădure amestecat cu mesteacăn, parțial cu stejar, de natură N-E, podzosol 23. Puncte în care au fost identificate plăci metalice de întărire pentru saci militari din epoca invaziilor maghiare (tarsolymez) 24. săpături efectuate la morminte și cimitire ungurești și de natură maghiară, descoperite la Est de Carpați.

În anul 894, maghiarii chemați de bizantini și franci i-au atacat pe bulgari și pe moravi, după ce noul țar Simeon declanșase un atac comun împotriva lui Leon al VI-lea și a regelui Arnulf. Atacul din spate al maghiarilor a fost de o forță zguduitoare, iar Svatopluk – conducătorul moravilor a pierit în timpul luptelor. În paralel, o altă oaste maghiară ce a traversat Dunărea pe vase bizantine, i-a învins pe bulgari. 

Această dublă victorie a determinat retragerea moravilor și a bulgarilor din Câmpia Panonică, respectiv Transilvania. În scurt timp, sub presiunea uzilor, pecenegii au năvălit în Etelköz, iar în 895, Simeon care ceruse pace Bizanțului, a întrerupt tratativele și contraatacând, a obținut o victorie zrobitoare, maghiarii părăsind definitiv „Țara dintre ape”.

Engel Pál insistă asupra faptului că în anul 894, maghiarii nu au cucerit întregul bazin carpatic. Doar după moartea lui Arnulf, survenită în anul 900, aceștia ocupă Panonia și partea estică a Bavariei, iar în 902 cuceresc ceea ce a mai rămas din Moravia. Concomitent, maghiarii desfășurau atacuri devastatoare spre apus. La început, acestea aveau loc aproape anual; apoi, după primele înfrângeri s-au rărit, iar după înfrângerea catastrofală de la Augsburg (955) au încetat.

Despre Transilvania, al cărei nume originar a fost Erdö-elve (Erdély) – țara de dincolo de păduri, istoricul maghiar ne spune că încă de la început maghiarii au considerat acest teritoriu deosebit de țara lor. În secolul al X-lea „era condus de domnitori proprii”, descendenți ai acelor gyula din Etelköz, care se numeau Gyula și care nu se aflau sub stăpânirea Arpadienilor. Despre unul dintre acești Gyula (se pare că tatăl principesei Sarolt), care a domnit prin 952, se știe că a încheiat pace cu împăratul Constantin, s-a botezat și l-a adus cu sine în Ardeal pe grecul Hierotheu, „hirotonit episcop al Turciei”.

Trebuie să recunoaștem că „ceața era densă”, însă cu siguranță că eminentul medievist maghiar n-ar fi trecut sub tăcere existența unui echivalent vlah al tarsolymez – ului (vezi foto), dacă acesta ar fi existat.

Mie nu-mi vine să cred că descălcătorii maghiari n-au întâlnit vlahi atunci când și-au cucerit țara (honfoglálas) dar asta nu înseamnă că mă simt în măsură să dau un „verdict”. Sunt însă convins că pe baza a ceea ce se poate proba în prezent, nimeni nu poate da o explicație exclusiv în tonuri de alb și negru. Pe de altă parte, știu că Șefan I și-a subordonat teritoriile controlate de ruda sa Gyula în 1003 și a cucerit vasta întindere dominată de Ahtum (Ajtony) de abia în 1028, dar evenimente precum expedițiile militare din harta de mai jos mi se par exagerări.


„Ducatele” pomenite de Anonymus ar presupune, cât de cât, existența unei infrastructuri din care până la ora actuală s-ar fi identificat câte ceva, în afară de situația în care nu ar fi vorba decât de niște aglomerări de bordeie și stâne, rămase în seama bacilor și a fatalismul mioritic după ce avanposturile bulgare și cele morave au fost abandonate. Sau poate că autohtonii au sprijinit o ipotetică încercare a bulgarilor de reinstaurare a controlului asupra teritoriilor pierdute. În rest … multă ceață.

Mă întreb ce importanță mai are ceața de la începuturi sau dacă strămoșii românilor de azi au privit spre descălecătorii unguri de la înălțimea a câte unui picior de plai transilvan. În fond, n-are nicio importanță dacă la venirea maghiarilor aceștia viețuiau doar pe marginea bălților din care „ i-au scos” bulgarii sau dacă o parte dintre ei își purtau turmele pe pășunile și prin văile Carpaților. Chiar niciuna! Câți au fost și câți au venit după „cea de a doua fondare a Regatului maghiar” sunt amănunte.

Mult mai important este faptul că în perioada cuprinsă între urcarea pe tron a lui Ludovic de Anjou și momentul în care acesta devine și monarh al Poloniei, tendințele centrifuge ale vlahilor cunosc apogeul, în zone precum Țara Românească, Moldova, Maramureș, Banat, regalitatea percepând o tendință de desprindere din sistemul statal maghiar. Erau mulți valahii? Erau doar vreo câțiva? Judecați fiecare …


Notă:

* Legenda a fost preluată în rezumat din Ovidiu Pecican, Letopisețul unguresc: o scriere istorică din Ungaria angevină, Cluj-Napoca, Tribuna 2010, p. 141-143. A fost publicată de Ilie Bărbulescu în  Curente literare la români, Ed. Casei Școalelor, 1928

Bibliografie:

  1. Boia L. – (2016) Un joc fără reguli: despre imprevizibilitatea istoriei, Ed. Humanitas, București
  2. Engel P. – (2011) Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale. Ed. Mega, Cluj-Napoca
  3. Pecican O. – (2010) Letopisețul unguresc: o scriere istorică din Ungaria angevină,  Ed. Tribuna, Cluj-Napoca






Sus