Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Civitas / Septimiu Borbil: Doamne, îndură-Te spre noi!

Doamne, îndură-Te spre noi!

Suntem în Postul Crăciunului și tot creștinul încearcă să-și pună ordine în suflet pentru că, în fond, omul este un „crucificat pe propriul său trup”, „capul istovit fiindu-i înțepat de spinii cununii sale de gânduri”, întocmai cum ne sugera Paul Valéry. 

Paralela dintre existența umană și calvarul Mântuitorului, apăsat de cununa gândurilor noastre, mi se pare interesantă, poate și pentru că adesea mă simt îmboldit spre dialog lăuntric, rememorări de fapte, evenimente și chiar schimburi de replici în care am fost implicat cândva. Adesea, răbufnesc amintiri dureroase, a căror arsură se stinge treptat, fiindcă noi, oamenii, după cum spunea Albert Ellis, „nu doar ne supărăm, ci contribuim la propria noastră supărare”.

Memoria este unul dintre aspectele cognitive ale creierului insuficient înțelese. În ceea ce mă privește, amintirile reprimate și uitarea par să mă ocolească, sarabanda amintirilor, a gândurilor ce mi se învălmășesc prin minte, mai ales în momentele de concentrare, fiind amețitoare. 

Amintirile „retrăite” deschid drumul altora ce năvălesc la fel de impetuos și adesea mă aflu în postura de a căuta explicații și justificări mie sau altora, uitând de morala creștină ce mă îndeamnă să mă privesc ca pe cel dintâi dintre cei păcătoși. „Credința noastră este viața noastră”, a afirmat cardinalul martir Iuliu Hossu, arătându-ne, prin testamentul său spiritual, care este drumul spre Lumină. Vă întreb însă: câți dintre noi ne simțim în stare să urmăm neabătuți acest drum?

     

În aceste zile, privind spre drumul ce l-am parcurs în această lume, am realizat că am vârsta la care părinții mei au părăsit țara, iar de curând mi-am îndemnat fiica cea mare să facă același lucru și că la rându-mi, deși am rămas pe loc, regret tot mai des această alegere. Sunt convins că unii vor înțelege, dar că vor fi incomparabil mai mulți cei iritați de vorbele mele. Îi rog să mă ierte, așa cum și eu deja i-am iertat.

M-am născut și trăiesc în România de mai bine de 50 de ani și cred că viața n-a trecut pe lânga mine. Am ceva mai mult decât jumătate din vârsta țării mele, am contemplat bolțile străvechilor biserici din Ohrid și m-am convins că goticul a penetrat până în proximitatea Chișinăului. Am trăit, am văzut multe și cu toate că nu am înțeles totul, simt că noi, românii ne aflăm într-un moment de cotitură. 

Trecem de la democrație la iliberalism, ar spune un politolog, deși realitatea este mult mai cruntă: ne întoarcem fața de la Decalog. Mă întreb ce fel de oameni putem fi, de vreme ce apăsați de această cruntă realitate și jelindu-ne suveranul pe care în timpul vieții cei mai mulți dintre noi n-au avut ochi să-l vadă, noi ne pregătim să celebrăm Nașterea Mântuitorului.

În fața impietății și slăbiciunii noastre, totul pălește, chiar și Istoria. Evident, am în vedere afirmația profesorului Boia – „Când spunem că istoria înseamnă trecutul, ne referim la Istorie (cu majusculă). Ar fi o confuzie considerabilă să extindem o asemenea definiție și asupra istoriei (istoria-reprezentare). Aceasta din urmă nu e trecutul ci privirea prezentului asupra trecutului. Mai corect spus, nenumăratele priviri. 

Există o singură Istorie și un nesfârșit șir de istorii.” – dar nu pot să nu mă înfior gândindu-mă că în urmă cu doar câteva săptămâni, un preot sublinia faptul că „Istoria cea Adevărată este pătrunsă de Sfântul Spirit”.

După cum spuneam, ne aflăm la o răspântie. Tot ce este curat în sufletul românesc tinde să fie înlocuit de ceea ce ne izbește permanent în cotidian. Avem doar două opțiuni. Fie ne bulucim ca oile pe drumul minciunii, al imposturii și al hoției, fie, urmând pilda martirilor mărturisitori ai credinței noastre urmăm calea spre Lumină.

Doamne, îndură-Te spre noi și ne dă tăria de a făptui ceea ce e drept!




Sus