Duminică, 21 Octombrie 2018
Duminică, 21 Octombrie 2018


Călimară



P. Howard a scris un roman care, deși intrӑ în categoria celor polițiste, degajӑ un sentiment de relaxare, de bunӑ-dispoziție. Unul dintre personaje, un rӑufӑcӑtor, ʺ... era înalt ca de un metru nouӑzeci, predispus la îngrӑșare, chel și pe nas avea o cicatrice hidoasӑ.ʺ



Încep comenzile pentru volumul TREI al Corbilor Albi Primul stol al Corbilor Albi își incepe zborul pe loc, confesându-se în public despre viziunea lor legată de frumosul viitor român-maghiar în această parte a Europei. Ceea ce scriu ei, poate fi conceput ca și literatură bloggerizată, reportaje literare sau afișe îmbibate într-o mare neagră a literelor. Erika Mărginean aduce zgomotul incitant al târgumureșenilor, Marius Dobrin cu pași grei se îndreaptă spre Craiova și teatrul tuturor vieților noastre, iar Silviu Măcrineanu se avântă în colorata lume a Dobrogei, ridicând Constanța la nivelul viselor de tinerețe: lacomă de viitor.



Plonjând astfel între zidurile balamucului, cititorul face cunoștință cu o altă serie de personaje care doar completează suita celor dintre zidurile străvechiului castel al prea nobilei familii, și unde lucrurile iau o cu totul altă întorsătură.



Reabilitarea patriotismului, a atitudinii patriotice poate fi una din provocările majore ale societății românești într-un context centenar, predispus spre manipularea factorilor politici, pândit de reflexe națonaliste depășite, dar periculoase prin grobianismul și caracterul lor visceral: nostalgii cu care, iată, Lucian Boia se înfruntă și în ultima sa carte despre Marea Unire, apărută în decembrie la Editura Humanitas. Volumul va apărea la începutul lui aprilie în versiunea maghiară, sub egida Editorii Koinónia de la Cluj.



Simionescu nu este un Italo Calvino românesc – cum scriu unii critici. Simionescu nu este suprarealist. Simionescu este un realist care folosește parodisticul drept camuflaj pentru a descrie fără riscuri majore o societate românească etern-socialistă în care descurcăreala este ridicată la nivel semioficial.



Până acum vreo zece zile când un prieten mi-a vorbit despre Filosofia vinului, nici eu n-am avut habar despre acestea. Incitant subiect, mi-am zis și total opus vorbei „tăt prostuʼse știi îmbeta”, cu atât mai mult, cu cât, la un moment dat autorul afirmă: „Dacă cineva a băut corect toată viața, la bătrîneți vinul deja l-a eliberat în totalitate”. Deși nu știu despre Hamvas Béla nimic în plus față de informațiile oferite de Wikipedia, constat că o parte dintre trăirile acestuia m-au încercat și pe mine în anii în care „pluteam” între cele două extreme, pomenite trei rânduri mai sus.



Simfonia auzită de episcop și fratele Walter era o melodie populară – prima mențiune despre cântecele populare ale înaintașilor, strămoșiilor noștri –, melodie din inima unei fete, care poate era îndrăgostită, dar cel puțin bucuroasă, plină de viață, exprimându-și fericirea, bucuria sau poate tristețea... Mulțumim, fetițo, pentru cântecul tău care răsună până astăzi, peste tot în lume, unde trăiesc maghiari!




Sus