Luni, 25 Martie 2019
Luni, 25 Martie 2019


Călimară



A föld virágai (Florile pământului)... o povestire care emană o atmosferă aparte, dar care ca o operă de sine stătătoare (descrierea Dunării molcome, îmbrăcată în haina istoriei trecătoare, ca și o panglică albastră al timpului pierdut și regăsit) se deschide la devărata sa valoare atunci când cititorul a făcut deja cunoștință cu personajele și romanele mari ale lui Zaharia Stancu: Mezítláb (Desculț,1948) și Karaván (Șatra,1968).



Am avut privilegiul sӑ-l ascult și sӑ-l vӑd pe Koós János acum câțiva ani într-un concert susținut la Sala de spectacole „Viorel Costin” din Sighetu Marmației.



Pe când P. G. Wodehouse bătea la porțile afirmării, în celălalt capăt al Europei, în Ungaria, se năștea Jenő Rejtő, cel care avea să cunoască gloria literară mai ales sub pseudonimul P. Howard. Va călători mult, lucru care avea să-l ajute să dea un aer de autenticitate scrierilor sale, ale căror eroi se mișcă prin toată lumea. Personal cred că pseudonimul literar ales de Jenő Rejtő are ceva legătură cu modul în care britanicul P. G. Wodehouse își semna operele, simt o sursă de inspirație, o dorința de a pastișa cu umor după un autor cunoscut.



Cartea, a cărui titlu original este Snoave (Mesetarisznya) a fost tradusă de Szabó Álmos, a fost publicată în anul 1966. Volumul cuprinde mai multe povești pentru copii ale căror învățăminte au rămas adânc întipărite în mintea celor mici: oblăduință, prietenie, cinste, dar și oameni cu gura căscată, adică szájtáti.



Acțiunea romanului ,,Cartea de bucate și de dragoste”, se petrece în Oradea, o urbe cu o îndelungată tradiție multiculturală, așa că se dovedește a fi un amalgam cultural și culinar precum și o încântare romantică pentru spirit și simțuri, adică o evadare necesară din tumultul apăsător al vieții cotidiene.



Prima mea reacția la citirea Șatrei a fost un sentiment de deja vu, impresiile culese din acest roman superb punându-mă călare nu pe caii, măgarii și urșii șatrei conduse de Him bașa, ci pe... cămilelele lui Csingiz Ajtmatov, ducându-mă cu dorul nu spre ”Est”, așa cum fac Goșu,Lisandra, Buș, Ariston, Him, Matahala și ceilalți din cele 30 de căruțe țigănești, ci spre cimitirul străvechi al kirghizilor, spre care se îndreaptă caravana de cămile cu corpul neînsuflețit al lui Kazangap.



Rar se întâmplă cu mine, că intrând într-un salon de expoziție să mă opresc în ușă și să rămân fără cuvinte. Așa s-a întâmplat în aceste zile în Holul Expo al Radio Cluj, unde doi oameni deosebiți – care s-au întâlnit în viață datorită cine știe cărui miracol – și-au expus viziunile pe văzul tuturor, riscând întrebări și nedumeriri care oricând ar fi putut răni.




Sus