Joi, 13 Decembrie 2018
Joi, 13 Decembrie 2018


Călimară



Speriați că maghiarii vor fugi cu Ardealul în spate (și cu Clujul agățat la tureatca cizmei – asemenea unui breloc simbolic), oamenii politici comuniști și post-comuniști aflați în funcții de decizie, nu s-au îndurat să elimine “Napoca” din denumirea urbei, probabil siguri fiind, că astfel, românismul și mândria majoritară de stăpâni pe vecie ai Ardealului epurat de elementele ce strică omogenitatea etnică a peisajului – vor rămâne intangibile. Cu alte cuvinte, teoria continuității, a Clujului multimilenar- trebuie apărată cu dinții, ca nu cumva, cosmopolitismul de influență neomaghiară, să roadă ca un cancer, fructul zemos al iubirii de glie.



Da, are perfectă dreptate Mircea Cărtărescu când atrage atenția asupra acestui roman ”uitat” într-un mod inexplicabil, deși este o mică bijuterie a genului, semănând în aspectele sale geografic-amoroase cu Omul de aur al lui Jókai Mór (Insula Nimănui din acest roman este de fapt Ada-Kaleh, iar personajele turcești dovedesc încă odată acest lucru), iar prin tragediile sale provocate de frumoasele instincte erotice, cu personajele lui Flaubert sau Stendhal.



Romanul nu e pentru oricine. Cei care reușesc să se moduleze pe unda romanului, vor face o călătorie periculoasă în subconștientul vinovat al tuturora, iar când o să dea de Zenobia căreia părul s-a albit până Gellu se plimba cu cititorii săi fideli – i se face pielea de găină.



Romanul Piotrușca a fost scris de Karácsony Benő în anul 1927 și pus în scenă în mai 2018 la Târgu Mureș de către regizorul Elemer Kincses care precizează că este cartea lui preferată în care este prezentată ,,imaginea ironică, dulce-amăruie, dar mortal de riguroasă, a Ungariei interbelice” (,,Benő Karacsony în repertoriul companiei Tompa Miklos”, în punctul.ro, 18 mai 2018).



În călătoria sa spre Germania epocii, Kosztolányi, cu o mare pricepere în arta descrierii ne arată o lume văzută din tren, cu munți acoperiți cu nea de toamnă, copii zburdalnici prin zăpadă, un început minunat de școală, peisaj parcă rupt din rai. După o scurtă agonie petrecută în tren, în urma unei răceli mai severe, scriitorul își vedea sfârșitul în fața ochilor, trăind sentimentul că nu va mai ajunge acasă.



Vechea prietenie născută pe terenul de fotbal, dintre Lilike și Puskás (prin fotbal ajuns într-o uniformă cu grade pe epoleți), a fost, ca atâtea alte astfel de motive, a fost singurul sprijin într-o situație fără alternativă. Și totuși, fiecare își juca rolul atât cât știa că poate, la limita supraviețuirii.



Un poem despre lingușire și demnitate, scris de Arany János în 1857, o lecție pentru contemporanii autorului, o tangentӑ ironie care a ajuns deja în al treilea secol cu sӑgețile sale fine îndreptate spre imoralitatea celor care trӑiesc și le cântӑ în strunӑ mai-marilor zilei, puternicilor clipei.




Sus