Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară



Așa se face că din străfundurile universului o carte ateriză pe noptiera patului meu, așteptând să fie citită. Una din operele scriitorului maghiar Jókai Mór, Voievodul țiganilor, așteaptă o scurtă recenzie din partea unuia care recunoaște cinstit, n-a mai citit nimic de Jókai.



Cititorii de limba română pot face cunoștință cu o parte din opera lui Ady Endre, într-o excelentă traducere realizată de poetul Eugen Jebeleanu. Cei care au citit poeziile lui Ady în varianta originală, nu au cum să nu aprecieze cu câtă fidelitate a reușit Eugen Jebeleanu să transpună versurile lui Ady în limba română.



Prietenia intimă dintre Creangă și Eminescu – cei doi tineri nărăvași – seamănă însă mult cu prietenia dintre Petőfi Sándor și Arany János. Pe acest fir găsim, iată, multe similitudini între fenomenul Creangă/Eminescu și fenomenul Petőfi/Arany, amândoi fiind fiii poporului, care încercau să-și ajute neamul în domeniul cultural și social. Până ce Creangă scria (la îndemnarea lui Titu Maiorescu) cărți metodologice pentru învățători, Petőfi – rezonând parcă la faptele dascălului-preot Creangă –, scrie lui Arany János: ”Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească și în politică, iată ce ne învață acest secol...” Da, toți patru nărăvași erau fiii secolului 19, unii dintre ei fiind fiii revoluției din 1848 (Petőfi și Arany), alții fiii Junimii (Creangă și Eminescu).



Numele lui Jókai Mór nu spune mai nimic românilor, și cu atît mai mult celor tineri. Dar dacă, cel puțin acestora din urmă, li s-ar povesti despre un roman care are scene în care apar personaje fantomatice sau lumi miraculoase, cu eroi de geniu, interesați să schimbe lumea în bine, dar și cu personaje malefice, că mai sunt acolo dueluri, morți înscenate, căsătorii între fete sărace și bancheri ambițioși, că povestea e complexă, pe mai multe planuri, dar are totuși un happy-end, ei bine, probabil că în aceste condiții ar apărea o doză de interes față de romanul ”Diamantele negre” al scriitorului și jurnalistului Jókai Mór.



Au ținut-o tot așa o vreme, apoi au plecat. La un moment dat nevastă-mea ridică una din pălăriile alea negre și mari și mi-o trântește-n cap. La care doamna vânzătoare tresare: Vai, domnu’, ce bine vă stă! Zău? Zău! Pe bune? Pe bune! No, dacă-i așa, mulțumesc frumos, köszönöm szépen, kezit csókolom, săru-mâna, plătește, nevasto! Am încheiat târgul și am plecat. Cu pălăria aia neagră și mare-n cap.



– Unde ați învățat să vorbiți atât de bine românește? – Ei, unde?! La Deva. Acolo m-a trimis Ceaușescu la muncă, acolo am primit repartiție. Acolo l-am cunoscut pe al meu... – N-a fost greu? Adică nu știu... Să treceți de la zona asta la una românească cred că e la fel de difícil cum a fost pentru mine invers. – Cred că pentru tine a fost mai greu. Eu știam românește puțin. Am învățat în câțiva ani. Am avut mulți prieteni români toată viața. – Soțul era ungur? – Da, da. De aici din Zetea era.



Nu știu ce obiecții vor avea cei care cunosc îndeaproape literatura maghiară, nu-mi dau seama dacă li se va părea că am început sau nu cu ce trebuia, dar pentru mine lecturarea unui clasic precum Gárdonyi Géza a fost o experiență pe cât de relaxantă, pe atât de interesantă.




Sus