Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară



Codrescu (personajul principal masculin) ar fi oare o rudă îndepărtată a lui Szindbád? Garabet Ibrăileanu și Krúdy Gyula își afundă pana de scris în același lac de acumulare al sufletului etern îndrăgostit, mutând ca pe o tablă de șah combinațiile dintre dragoste și prietenie? Ibrăileanu stă înmărmurat în fața timpului, spunând că ”timpul vine din viitor, trece în urmă...” La Krúdy, prin apariția lui Szindbád, care nu are vârstă, timpul face parte din spațiile lăsate printre rânduri.



Proiectul Corbii albi de a scrie despre traducerile în română ale scriitorilor maghiari a fost pentru mine o provocare care m-a purtat în timp într-o vară fierbinte în care mă pregăteam pentru bacalaureatul la limba română și încercam să deslușesc tema textulul Tragedia omului scris de Imre Madách. Pe atunci textul era inclus în manualul de liceu de clasa a XII-a. E straniu cum această scriere, considerată un Faust Maghiar, a scăpat de cenzura comunistă și a fost inclusă în manual.



Fără replică. De aici încolo schematismul este de tot penibil, îndeplinind punct cu punct dogma regimului. Concesiile mai pot fi înțelese, fie și în 1989, în ultimă instanță. Dar numai dacă sunt prețul plătit pentru rostirea unor adevăruri de forță. Din păcate avem de-a face cu o ratare, cu atât mai tristă cu cât se vădește a fi vorba de un intelectual cu talent literar.



În literatura maghiară acest curent literar naturalist (Desculț al lui Zaharia Stancu, Groapa lui Eugen Barbu) nu este așa de bine conturat ca în litaratura română. În literatura maghiară Móricz Zsigmond are în romanele sale rustice elemente naturaliste, dar naturalismul lui Móricz nu depășește ca intensitate nici pe al lui Rebreanu (mai ales dacă ne gândim la jupuirile de vii din Adam și Eva), darămite pe al lui Stancu sau Barbu.



Omul de aur m-a impresionat, m-a făcut să mă gândesc la unele lucruri, să mă împac cu ele și să ajung la concluzia că nu toți oamenii sunt la fel, că suntem diferiți, că avem scopuri și țeluri diferite în viață, dar mai ales, prejudecăți și principii diferite. Dar fiecare persoană poate ieși în evidență cu o calitate a sa, chiar și cu un defect, iar oamenii pot fi în stare să-i judece și să lovească pe spate.



Cartea este densă, compactă, complexă, profundă, Móricz Zsigmond ne arată o personalitate în formare, care sunt jaloanele care devin pietre de hotar pentru adultul de mai târziu. El sondează și aduce la suprafață elemente pe care nu le-ai bănui cu ușurință ca fiind posibile în sufletul unui copil. Sigur, nu este orice fel de copil, dar păstrând proporțiile (atât ale timpurilor, vremurilor expuse în carte, cât și ale situației particulare descrise) vom identifica la toți copiii această lipsă de ascultare din partea adulților. Pentru un copil este liniștitor să știe că un adult îl poate auzi, că se poate refugia în brațele ocrotitoare ale unui adult, că un adult îl respectă.



Șirul întâmplărilor extraordinare povestite de Mikszáth continuă. De asemenea, și ironia fină a autorului in legatura cu concepțiile despre viață, despre nivelul (redus) de cultură pe care-l aveau mulți dintre semenii săi. Un primar dintr-o nesemnificativă localitate se laudă: “Sub primariatul meu încă nu s-a pierdut niciun cercel în afară de acesta și iată că s-a găsit. Asta înseamnă, după părerea mea, o bună administrație.”




Sus