Miercuri, 26 Septembrie 2018
Miercuri, 26 Septembrie 2018


Călimară



M-a întrebat și mi-a întins micofonul. Din nou privesc spre nevastă cu coada ochiului, apoi îmi rotesc ochii prin sală și îmi dreg glasul, încercând să trag de timp. În tot acest interval, îmi munceam mintea ce să-i zic ca să scap basma curată. Să tag o înjurătură ca tot românul când nu are răspuns? Nu era cazul. Să-i zic că în urmă cu vreo 25 de ani văzusem ceva la fel de frumos, la televizor? Poate că era locul și/sau cazul, dar nu eram convins că-i sunt pe plac. Să dau vina pe unguri? Știți, aștia-s de vină pentru orice, dar mai bine nu mă bag.



Mulți au considerat coroana de Advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă una chiar în casa lor. Astfel s-a răspândit obiceiul mai ales în familii în sânul Bisericii Evanghelice. A ajuns și în lumea anglo-saxonă, în Franța. Fiind considerată o tradiție protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică. În 1925 coroana de Advent a apărut și într-o biserică catolică, cea din Köln, apoi și la München, mai târziu în Austria coroanele de Advent au fost chiar binecuvântate pentru casele particulare.



Kós András era o persoană emblematică: un creator de tradiții. La urma urmei expoziția a creat un pod virtual între public și artistul sculptor, un pod valoros ce înaintează în timp și spațiu, hrănind părintește, ba chiar ocrotind cultura clujeană. Din lucrările bune se învață. Ne învață despre istorii anterioare, despre o societate care nu mai există, despre locuri, unde omul nu se mai poate întoarce. O poartă de mijloc: către viitor și trecut. Așa se poate caracteriza opera lui Kós András – subliniau Németh Júlia și Kolozsi Tibor, critici de artă. Expoziția se poate vizita pînă la 20 decembrie, între orele 14-18 în incinta bisericii reformate de pe strada Mihail Kogalniceanu (Farkas utca).



Călătoria lui Lili Crăciun nu este una palpabilă, ca și uterul personajului principal în mâna a multor medici și asistente, ci una de o abstractitate foarte fină, având rădăcinile în năvodurile anxietății feminine – undeva la limita minunii de a da viață și a iadului pruncuciderii („Ducându-mă cu gândul că iadul n-a fost niciodată în altă parte. A fost tot timpul aici, în noi”).



A scrie la Sankt-Petersburg, „oraș de o frumusețe tragică”, – cum îl denumea mentorul lui Vodolazkin, academicianul Lihaciov –, orașul unde s-au născut atâtea capodopere ale literaturii ruse, este o mare povară și responsabilitate. Petersburgul și-a păstrat până azi aura specială care îndeamnă la creație, – la un anumit tip de creație –, precizează autorul.



De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.



Azi, Ostrovul Vrăjitoarelor din Seghedin încearcă să devină un brand, nu cu prea mult succes. Insula e azi doar un țărm cu arbori bătrâni, neatins de ambiția asfaltată a civilizației, pe care, din când în când, diferite organizații de tineri (dacă nu mă înșel, unele de extremă dreaptă) îl curăță de peturi și alte deșeuri. Ca măcar așa, în aparență, să fie curat!




Sus