Vineri, 22 Iunie 2018
Vineri, 22 Iunie 2018


Călimară



– Vrei să ne bagi în pământ! Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii! O să-l ai pe tat-tu pe conștiință o viață întreagă! Iresponsabilo! A plâns Jeni cu lacrimi grele. Zsolt i-a spus atunci că e mai bine să fie lângă ai ei și că după aceea vor hotărî ce vor face. – Știi că te iubesc. Timpul, distanța nu sunt piedici între noi. Știi că aștept și că am răbdare. Pentru mine ești doar tu și așa va fi întotdeauna.



– Cum de știe Erika atît de puțin limba română? Văd că înțelege ceva – ceva însă tare puțin. Trăind aici… – N-a fost nevoie. Am învățat eu puțin maghiară și ea puțin română, cît să ne înțelegem unul pe celălalt. Iar dacă n-am avut prunci ca să trebuiască să-i controlăm la teme… Plus că am stat toată viața izolați, noi și pădurea. Păsărelelor sau cărpioarelor nu le pasă dacă le vorbești în română sau în maghiară. Iar dragostea n-are nevoie de multe cuvinte, doamna Liana, a zîmbit pădurarul.



– Pasiunea pentru muzică a fost activă din timpul căminului școlii maghiare. Mai ales în forma dansului. Niciodată nu m-am gândit să studiez muzica. Mi-a plăcut mereu să ascult, să citesc despre artiști, trupe, evenimente, concerte, turnee, scandaluri. Am vrut să fac medicină, dar n-a mers, așa că am făcut psihologie pentru că era domeniul care m-a atras mereu.



– Chiar vreau să mă apuc să creez o serie intitulată “Corida”, mă atrage nespus de mult această comparație: dans latino – toreador, taur. Mă provoacă și ca și idee, pentru că la aceste înfățișări voi avea nevoie de sursele mele ambientale. Iată cum se leagă la mine căile artei ambientale, interioare, la propriu și la figurat.



Ca la noi acasă: români și maghiari – ducem o bătălia de o viață unii cu ceilalți și mai rar – cu noi înșine. Deodată păsările s-au despărțit și micul stol a zburat mai departe. Împreună. Tind să cred că nu căutau alt parc pentru un nou teren de luptă, ci un copac pe crengile căreia să se odihnească și unde să își facă poate un cuib.



– Cum facem cu ungurul, frate, cum îl ducem acasă? Poate dacă doarme își revine, că doar n-o fi otravă în borcănele, că noi nu avem nimic. – Hai să-l ridicăm în picioare, și-l ținem din părți, poate merge așa. Dar cum Csabi avea vreo 60-65 kg, necooperând în nici un fel la eforturile noastre, n-am reușit să facem mare lucru cu el. – Băi, eu mă duc să aduc o căruță, ne chinuim noi trei, îl aduc și pe Georgel Paleleu, ca e solid tare, îl punem noi sus cumva.



– Atunci îți spun eu unde să mergi. Știi Piața Unirii, da? Pe lateral, spre Poștă, peste drum, este o cafenea micuță, lungă și îngustă, trebuie să fii atent ca să o observi, că n-are vreo firmă mare, sau viu colorată. Ci una mică, veche și decolorată. O ține un tătar bătrân de-al nostru, nea Techin*, du-te să bei o cafea acolo, și să-mi spui dacă ți-a plăcut.




Sus