Luni, 22 Octombrie 2018
Luni, 22 Octombrie 2018


Călimară



Fără doar și poate, Adrian Mielcioiu are un stil individual, poeziile sale – cel puțin din acest volum – îl vor trăda oriunde în lume. Catapulta amintită știe el să o folosească și invers, îndreptându-o spre propria ființă, așteptând ultima lovitură – cea care nu mai este îndreptată înspre cititor. Această ultima lovitură va deveni mesajul final al volumului: Suspendat între viață și moarte/lepădat de zi mă înghite o noapte/trasă de cai albi ce-și scutură chica/în roiuri de stele mi se-mprăștie clipa (Narcoza).



Agîrbiceanu dă dezlegare nenorociților înnebuniți de aurul galben, prin a găsi – a aduna într-o barcă modernă a lui Noe – oameni care rezistă ispitei. Perechea îndrăgostită în Arhanghelii va trece prin botezul de foc, devenind astfel solii unei vieții biruitoare. La Cezar Petrescu nu există iertare, nu există milă. Autorul oprește îndrăgostiții exact în mijlocul botezului de foc, transformând frumoasa pereche nepătată în scrum.



Inaugurarea a debutat cu două poezii în limba română: cunoscuta La sfârșit de toamnă (Szeptember végén) de Petőfi Sándor și clasica Barzii din Wales (Walesi bárdok) de Arany János.



Sunt bucuros să scriu din nou despre o carte a lui Dezső Kosztolányi, pentru Biblioteca Româno-Maghiară a Corbilor Albi. După ce am scris despre „Nero, poetul sângeros”, o carte profundă și cu vădite accente filozofice, am descoperit un cu totul alt Dezső Kosztolányi citind „Din povestirile lui Esti Kornél”!



Baltagul, celebrul roman al lui Sadoveanu, apare în 1930. După un an Móricz își publică nuvela. Este puțin probabil ca acest roman să fi fost tradus în limba maghiară pentru ca Móricz să se inspire din el. Subiectul nu poate fi plagiat. Asemănarea extraordinară provine din surprinderea comportamentului unui strat social restrâns de sărăcie între cele două războaie mondiale. Spiritul epocii este identic pentru cele două popoare vecine, indiferent de locul crimei. Miorița, oaia năzdrăvană nu coboară din cultura montană la șes, între haiducii cătunelor din jurul Seghedinului, dar cele două suflete feminine trăiesc aceeași tragedie.



Stau și mă gândesc, când vom găsi oare ceva comun, ceva care să ne lege și să ne conducă spre occidentalizare? Până când mai stăm la pândă la steaguri și inscripții? Când vom înțelege, în sfârșit, că un proiect comun româno-maghiar necesită seriozitate și maturitate?



Romanul lui Filimon excelează și prin scenele și tablourile de epocă ce le zugrăveste cu mare dibăcie, fascinante și educative deopotrivă. Verosimile. Ei bine, exact această verosimilitate înnobilează textul, îi conferă greutate și o atracție aparte, cu toată complexitatea acțiunii ce se desfășoară pe mai multe paliere narative.




Sus