Miercuri, 11 Decembrie 2019
Miercuri, 11 Decembrie 2019


Călimară



Societatea maghiară autonomă din România începe să prezinte tot mai multe semne ale însănătoșirii, îndepărtându-se tot mai categoric de manelismul post-socialist, caracterizat prin pasivitate, servilism, subinformație,incultură și mai ales lipsa inițiativei.



Titlul traducerii în limba maghiară pare a fi una mai expresivă decât „varianta” română: ”Utolsó névjegykártya”, adică „Ultima carte de vizită”. Un roman al așteptării dispersate... Predarea cheii – mișcări stereotipice, mână în buzunar, cheile pescuite clănțănind, și startul desigur, startul spre întuneric, călătorie în abisul nopților nedormite, „priviri hipnagogice”. Uf, ce roman!



Silviu Măcrineanu, ”Omul mare de la Mare” cum e alintat de colegi, a lansat recent o carte, intitulată ”Privirea spre cer”, prin grija editurii Celebris din Constanța. O carte voluminoasă, de 400 de pagini, în care autorul și-a propus să răspundă – măcar în linii mari – celor care l-ar întreba: ”Cine ești? De unde vii? Încotro mergi?”



Fratele din ”viața cealaltă”, a lui Blaga – un alt vorbitor al limbii universale a amintirilor anxioase juvenile – pare a fi fost însuși James Joyce, care în Portret al artistului la tinerețe descrie prima bătaie primită de la un dascăl-preot chiar într-un dialect al limbii amintite, cuvintele lui licărind de durerea retrăită, arsă parcă la silabe.



Am mai spus-o, sau, citându-l pe inegalabilul George Pruteanu, „dacӑ nu v-am mai spus-o, o repet”. O carte se poate distinge prin acțiunea imaginatӑ de autor, sau prin limbajul folosit. Cea de fațӑ nu exceleazӑ la capitolul acțiune; stӑ, în schimb, excelent la partea de limbaj, care dӑ cititorului destule momente de plӑcutӑ tresӑrire când se întâlnește cu interesantele inovații ale scriitorului.



Și iată, cum e viața. Stau cu cartea lui Haldor Laxness și parcă nu am puterea de a lăsa din mână ultimele pagini. Lume fermecată, o odisee când personală, când comunitară islandeză, cu personaje care târăsc în spinare complexele minoritare clasice.



Gӑsesc în cartea lui Karinthy o ironie finӑ, cu ușoare urme de rӑutӑcioasӑ invidie împotriva celui mai bun elev al clasei, Steinmann. La ora de matematicӑ, profesorul îi propune o problemӑ cu un con. Elevul premiant, „numai el știe cât de con este conul pe care îl ia”, șî își spune: „Eu, Steinmann, cel mai bun elev din clasӑ, iau un con, fiind însӑrcinat de societate ca cel mai indicat pentru aceastӑ treabӑ. Încӑ nu știu pentru ce iau conul, dar puteți fi liniștiți cu toții cӑ orice s-ar întâmpla cu el eu îmi voi face datoria cu vârf și îndesat”.




Sus