Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară



Mohi (1241), alături de Mohács (1526) și Trianon (1920), reprezintă pentru maghiari momente nefaste, de cumpănă, în care tumultul vremurilor le-a încercat poporul și țara. Pentru români însă, a căror istorie se împletește adeseori cu cea a maghiarilor, pomenitele evenimente s-au dovedit oportunități ce le-au influențat destinul dar curios, nici cei care au avut de câștigat și nici cei ce au pierdut, rând pe rând, nu par să-și fi modificat considerabil firile.



Mă întreb atunci, pe bună dreptate, cum se poate ca două popoare, dintre care unul s-a ridicat din mijlocul slavilor, iar celălalt s-a înfipt ca un pinten în mijlocul lor și care, ambele, au câte ceva de împărțit cu vecinii, să nu aibă mai multe în comun decât o bucată de țară pe care și-o dispută și niște stropi de sânge cuman. Eu unul, consider că numeroase pagini din istorie le sunt comune, iar povestea nu s-a sfârșit …



Ultima mare parte a volumului este compusă din scrierile tinerilor, care scriu despre niște experiențe extrem de profunde. Probabil, că tinerii sunt mișcați mai mult de aceste scrieri sincere – V-ați gândit să îl traduceți și în limba română? – Da, ne-am gândit, dar nu cred că putem să realizăm foarte curând. Acolo deja am intercala și interviuri cu persoane de naționalitate română, așa ar fi și mai interesant pentru ei. Nu ar fi vorba despre o pură traducere, ci și o completare a acestor volume.



– Mi-am dorit această traducere pentru a mă adresa teatrelor maghiare, care au o calitate a spectacolelor foarte bună. Cred că e necesar să ne cunoaștem unii pe alții, ca autori contemporani, și acest lucru nu e posibil în lipsa traducerilor din ambele limbi. Trăim aceiași realitate, folosim „chei" metafizice similare, împărțim personajele aceleași scene, vechi și noi. Aștept cu nerăbdare contactul cu cititorii și nu în ultimul rând reacția spectatorilor maghiari, calzi și exigenți – îmi scria autorul.



M-a întrebat și mi-a întins micofonul. Din nou privesc spre nevastă cu coada ochiului, apoi îmi rotesc ochii prin sală și îmi dreg glasul, încercând să trag de timp. În tot acest interval, îmi munceam mintea ce să-i zic ca să scap basma curată. Să tag o înjurătură ca tot românul când nu are răspuns? Nu era cazul. Să-i zic că în urmă cu vreo 25 de ani văzusem ceva la fel de frumos, la televizor? Poate că era locul și/sau cazul, dar nu eram convins că-i sunt pe plac. Să dau vina pe unguri? Știți, aștia-s de vină pentru orice, dar mai bine nu mă bag.



Mulți au considerat coroana de Advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă una chiar în casa lor. Astfel s-a răspândit obiceiul mai ales în familii în sânul Bisericii Evanghelice. A ajuns și în lumea anglo-saxonă, în Franța. Fiind considerată o tradiție protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică. În 1925 coroana de Advent a apărut și într-o biserică catolică, cea din Köln, apoi și la München, mai târziu în Austria coroanele de Advent au fost chiar binecuvântate pentru casele particulare.



Kós András era o persoană emblematică: un creator de tradiții. La urma urmei expoziția a creat un pod virtual între public și artistul sculptor, un pod valoros ce înaintează în timp și spațiu, hrănind părintește, ba chiar ocrotind cultura clujeană. Din lucrările bune se învață. Ne învață despre istorii anterioare, despre o societate care nu mai există, despre locuri, unde omul nu se mai poate întoarce. O poartă de mijloc: către viitor și trecut. Așa se poate caracteriza opera lui Kós András – subliniau Németh Júlia și Kolozsi Tibor, critici de artă. Expoziția se poate vizita pînă la 20 decembrie, între orele 14-18 în incinta bisericii reformate de pe strada Mihail Kogalniceanu (Farkas utca).




Sus