Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară



Artiștii, comparați de prof. Margareta-Maria Catrinu cu cei patru evangheliști din pictura lui Albrecht Dürer, au împărțit încăperea, și, alegându-și fiecare un spațiu personal de desfășurare, au împodobit-o cu felurite lucrări artistice.Această organizare oferă o plăcută senzație de echilibru, lăsând impresia unei transportări ușoare prin patru lumi diferite, cuprinse într-un mare întreg: cel al frumosului artistic.



La 1848, caracterul multietnic al Banatului s-a reflectat și prin participarea cetățenilor aparținând diferitelor naționalități bănățene la evenimentele ce se profilau. Pe atunci, burghezia constituită mai ales din germani, dar și din maghiari, reprezenta majoritatea populației orașelor bănățene. Datorită dezvoltării economice ce luase avânt, toți aceștia și-au manifestat atașamentul față de Revoluția maghiară, fiind preocupați de relaxarea relațiilor cu statul, în timp ce sârbii, mânați de aspirații naționale, au fost dușmani înverșunați ai acesteia. Românii, numeroși în mediul rural au avut o atitudine nuanțată. Astfel, grănicerii bănățeni, ca de altfel toți grănicerii români s-au opus cu armele Armatei revoluționare maghiare, în timp ce populația civilă a manifestat un soi de neutralitate, preferând expectativa. În plus, pe lângă neîncrederea mai mult sau mai puțin mascată cu care priveau spre partea maghiară, românii bănățeni erau îngrijorați de acțiunile sârbilor.



An de an, în luna martie, realizez că rana de la 1848 se redeschide și sângerează, spre rușinea tuturor. Din acest considerent, voi aduce omagiul meu celor căzuți în acea „însângerată primăvară a popoarelor”, evocând atitudinea românilor bănățeni, oameni ce „iartă pe femeia decăzută, aprind lumânare și pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, își ridică pălăria și în fața sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce și-a părăsit nația, religia sau numele și pentru care, după cum corect a sesizat în secolul al XIX-lea istoricul maghiar Borovszky Samu, „vorba bună prețuiește mai mult decât forța”



Am observat o unitate în picturi, fiecare dintre ele purtând amprenta unui spirit arhaic, constant într-o lume marcată de schimbări. Frumusețea satului săsesc, marcat de o veche tradiție, este cuprinsă într-o manieră originală, remarcabilă prin faptul că denotă veselie și jovialitate, deși ilustrează un univers în mare parte uitat, părăsit. Decadența aceasta este împinsă la o parte de capacitatea artistică de a descoperi acel ceva etern, acel spirit care rezistă în bătălia cu timpul.



Raskolnikov e în esență un tânăr idealist rănit de realitatea tulburătoare care-l înconjoară. El are așteptări mari de la oamenii pe care îi întâlnește, iar aceștia îl dezamăgesc constant. De aceea, el se izolează treptat de restul lumii, fiind incapabil să mai relaționeze eficient cu ei. În pofida acestui aspect, judecând după teoria identității sociale, protagonistul se identifică cu masa celor asupriți, a celor sărmani, având într-o anumită măsură un sentiment că aparține acestei comunițăți, însă nu ca un simplu membru, ci mai degrabă ca un lider care are rolul de a-i ajuta pe cei ce-i sunt inferiori.



Ci acolo poate visam, dar cred că mai degrabă nici nu știam să visez și nu știam ce e visul, ci eram eu însămi și totuși cunoșteam lumea întreagă, fiindcă ea nu era mai mult decât eram eu, ci lumea eram eu, lumea era în mine și tot ce se afla afară era doar un lichid primitor, de care mă simțeam bucurată. Am umblat apoi prin uriașele încăperi pustii și albe ale palatului și briza venea dinspre ocean, învolburând și fluturând perdelele enorme. Când am privit afară pe fereastră, soarele asfințea și am avut o clipă impresia că soarele e un uriaș porc tăiat în două, tăiat chiar de apele în care intra, un porc ce nu se zbate, bucuros de propria-i moarte, al cărui sânge a curs brusc în ocean. În port, valuri mărunte ciocneau lemnul corăbiilor purpurii.



După cum am spus, despre Horea și mișcarea pe care a condus-o s-au scris și cu siguranță se vor mai scrie tomuri întregi, așa că mă voi opri aici, pentru că oricum, gândurile mele nu sunt cele ale unui istoric. Cu toate acestea, mă întreb și vă întreb și pe voi, cititorii mei, de ce peste 63 de ani (1848), în momentul în care Avram Iancu a amenințat că va rezolva diferendele cu revoluționarii maghiari înălțând lancea lui Horea, nimeni nu s-a gândit că anterioara ridicare a moților a avut, pe lângă cauzele de natură socială și un caracter național? Mare păcat, zic eu, pentru că tot ceea ce a urmat nu a făcut decât să extindă ura purtată nobililor asupra tuturor maghiarilor, lăbărțându-se nejustificat printre români conceptul de „ungur rău” care începuse să se contureze după 1785.




Sus