Duminică, 25 Februarie 2018
Duminică, 25 Februarie 2018


Călimară



Au ținut-o tot așa o vreme, apoi au plecat. La un moment dat nevastă-mea ridică una din pălăriile alea negre și mari și mi-o trântește-n cap. La care doamna vânzătoare tresare: Vai, domnu’, ce bine vă stă! Zău? Zău! Pe bune? Pe bune! No, dacă-i așa, mulțumesc frumos, köszönöm szépen, kezit csókolom, săru-mâna, plătește, nevasto! Am încheiat târgul și am plecat. Cu pălăria aia neagră și mare-n cap.



– Unde ați învățat să vorbiți atât de bine românește? – Ei, unde?! La Deva. Acolo m-a trimis Ceaușescu la muncă, acolo am primit repartiție. Acolo l-am cunoscut pe al meu... – N-a fost greu? Adică nu știu... Să treceți de la zona asta la una românească cred că e la fel de difícil cum a fost pentru mine invers. – Cred că pentru tine a fost mai greu. Eu știam românește puțin. Am învățat în câțiva ani. Am avut mulți prieteni români toată viața. – Soțul era ungur? – Da, da. De aici din Zetea era.



Nu știu ce obiecții vor avea cei care cunosc îndeaproape literatura maghiară, nu-mi dau seama dacă li se va părea că am început sau nu cu ce trebuia, dar pentru mine lecturarea unui clasic precum Gárdonyi Géza a fost o experiență pe cât de relaxantă, pe atât de interesantă.



Nagy Orsolya este studentă la Cluj - Kolozsvár. Ceea ce o face diferită față de ceilalți studenți este că ea cântă pe harpă, un instrument neobișnuit, supranumit și instrumentul „îngerilor”. Orsi și-a început studiile la Liceul Vocațional de Artă din Tîrgu-Mureș. În prezent studiază harpa cu profesoara Szabó Kinga, la Facultatea de Interpretare Muzicală din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Tânăra deosebit de talentată, la doar 21 de ani, a cunoscut și succesul, dar a trecut și prin destule dificultăți. Cu ea am discutat despre relația ei cu muzica, despre greutăți și despre planurile de viitor.



Háry János este eroul care a știut să-și iubească fără limite, total dezinteresat, patria și femeia. "Nu vă puteți închipui cât de frumos și de ordonat fugeam."



Deci e evident că mă raportez total diferit la limba maghiară decât la limba franceză. Din acest punct de vedere îmi e mai ușor să scriu în limba franceză, fiindcă o pot folosi ca pe un material maleabil pe care-l pot forma și mă pot distra cu el, mă simt mult mai liberă când scriu în această limbă deoarece pentru mine ea are mai puțină încărcătură sentimentală. Deci îmi e mai ușor să scriu în limba franceză fiindcă mă pot distanța de ea.



Mă gândesc: oare maghiarii și-ar găsi în Gala Galaction propriul lor moralist și îndrumător spiritual de familie (desigur nu chiar așa de apropiat, ca relația Abel Pavel / Roxana/ Rebeka) sau l-ar găsi pe acest geniu din Teleorman ca un simplu străin interesant. Sunt curios, dacă apar în maghiară Papucii lui Mahmud și Roxana, cum o să-l pomenescă cititorii maghiari pe autor: „românul Grigore Pișculescu” (pe numele real), sau ca “marele Gala Galaction”?




Sus