Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Călimară / „Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii!"

„Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii!"

În 1979, Jeni era studentă la Iași, la facultatea de filologie. Era dintr-un sat din Ardeal, aproape de granița cu Moldova, și îi venea mai aproape și mai comod decât Clujul. Așa că, ambițioasă, a decis că vrea să devină profesoară și a reușit să intre printre primii la Universitatea „A.I. Cuza”, la secția română-rusă.

În anul I de facultate, la ziua de naștere a unei colege de cămin, l-a cunoscut pe Zsolt.

Student în anul III la medicină, vorba lui cu accent puternic maghiar a făcut-o să se uite atent la el și să-i fie drag.

Era înalt, cu niște ochi adânci și pătrunzători, liniștit, vorbea „puțin și bine” și îi plăcea să viseze ziua în care avea să devină medic și să se întoarcă în Covasna, la ai lui, să le fie de folos oamenilor între care a crescut. S-au plăcut din prima clipă, însă amândurora le era teama de o relație.

Ea venea din familie de români, naționaliști, educați în spiritul unei ideologii care spunea că maghiarii sunt dușmanii românilor. Își amintea uneori, în timp ce îi strângea mâna celui pe care îl iubea, de vocea tatălui care, în aburii alcoolului de sărbători, cânta puternic ca tunetul, să se audă până la casa lui Pista bácsi, „Noi suntem aici pe veci stăpâni!” Și o lua cu amețeală. El, la fel, însă în sens invers. Știau că familiile nu ar putea accepta asta și, totuși, au început să iasă împreună. Săptămâni, luni de vis, de fericire…

În vacanțe îsi scriau la prieteni, pentru ca nimeni de acasă să nu bănuiască de legătura lor.

Până într-o zi în care Jeni a decis – după 2 ani – că e timpul să-și înfrunte familia. Profitând de o vizită a lor la ea, le-a prezentat pe cel pe care îl iubea și le-a spus adevarul. Zsolt nu a scos niciun sunet. Două palme au plecat de la tată spre obrajii ei roșii:– Ne faci neamul de rușine, curva dracului! și în momentul următor bărbatul cât un munte s-a prăbușit la pământ. Atac de cord. Masaj cardiac, stabilizare, salvarea, spitalul.

– Vrei să ne bagi în pământ! Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii! O să-l ai pe tat-tu pe conștiință o viață întreagă! Iresponsabilo!

A plâns Jeni cu lacrimi grele. Zsolt i-a spus atunci că e mai bine să fie lângă ai ei și că după aceea vor hotărî ce vor face.

– Știi că te iubesc. Timpul, distanța nu sunt piedici între noi. Știi că aștept și că am răbdare. Pentru mine ești doar tu și așa va fi întotdeauna.

N-au lasat-o să termine facultatea. Tatăl și-a revenit, dar niciodataă nu a mai privit-o la fel ca înainte. Erau doi străini care se tolerau sub același acoperiș.

– Ne-ai adus numai nenorocire și rușine! Cine o să te mai ia dupa ce ai fost cu un ungur?

– Tată, e un om, nu un ungur! Ce vină are el că s-a născut ungur sau eu ca m-am născut româncă?

– Să taci, proasto! Să taci! Mai bine nu te-ai fi născut, blestemato! Și ploaia de pumni și de palme se revărsau de fiecare dată asupra ei cu și mai multă ură. Nici nu mai plângea.

Durerea fizică o făcea să uite pentru căteva ore de dorul care o sfâșia. Se simțea singură și nu știa încotro s-o ia. Zsolt îi scria și îi spunea să plece, să fugă cu el, voia să lase facultatea și să plece departe să-și facă împreună o viață. N-a putut să-l sacrifice și să-i sacrifice visul de a deveni medic. Și i-a scris pentru ultima dată: „Mă mărit, iartă-mă.

E ceea ce am decis și nu vreau să mă mai cauți și nici să-mi mai scrii, niciodată. Sunt cu alt bărbat de câteva luni, ne înțelegem bine și cred că e cea mai bună soluție.”

Nu era cu niciun bărbat. Abia apoi, după nopți întregi de plâns și de urlete înabușite cu perna udă de lacrimi, s-a hotărât să găsească un bărbat, oricare, primul care îi iese în cale și să plece cu el. Departe de ai ei și de viață. Și l-a găsit pe Mihai. Văduv tânăr, doar cu 15 ani mai mare decât ea. Om cu stare, din satul vecin. Bucuria părinților a fost mare. Scăpau de bolovanul din casă.

– Îmi venea să mă îmbrac în negru la nuntă, nu în alb. Am avut noroc că omul ăsta era bun. Atât de bun, ca un tată adevărat, am putut să-i spun adevărul și el a acceptat că nu-l voi iubi niciodată.

Și nici el pe mine, fiindcă singura lui dragoste a fost moarta. Ne uneam singurătățile să fim în rând cu lumea. Tare bine ne-am înțeles! De la început și până acum 10 ani când a murit. E tatăl copilului meu, a fost cel mai bun tată și cel mai bun soț din câți mi-a fost dat să cunosc.

– Și Zsolt? (n-am putut să mă abțin)

– Zsolt e un medic bun. Așa cum și-a dorit.
Zâmbește. Și scoate din portofel o fotografie veche alb-negru.

– Uite, niciodată nu m-am despărțit de ea. E tot ce am de la el. Asta și sufletul pe care i l-am dat și nu l-am mai luat înapoi.

Se uita la cer și soarbe ultima înghițitură de cafea din cană. Apoi își aprinde o țigară din care trage cu sete. Mă uit la chipul ei, brăzdat prea devreme de riduri adânci. Prin ochelari îi văd ochii verzi, umezi și triști. Dar zâmbește…


– Când ai venit in Spania?
– Acum 17 ani, am vechime. Râde. Am venit cu Mihai. Am vrut să ne creștem copilul în altă lume, să nu crească în mentalitatea aceea care a distrus atâtea vieți.
– Știu despre ce vorbești…
– S-au mai schimbat lucruri. Dar mai e cale lungă.

– Cum ai putut să duci asta în suflet atâta timp? Cu părinții tăi care a fost relația dupà aceea?
– După ce m-am măritat părea ca au uitat tot, au redevenit cei de dinainte. Dar în mine s-a rupt ceva atunci. I-am iertat, dar… Iar zâmbește. Știi, cred că Zsolt chiar m-a iubit. Știu, de fapt, asta. Dacă nu aș fi știut nu aș fi supraviețuit. De ce trebuie să plătim atât de scump toate astea?

(Fragment din volumul de publicistică literară al Florinei Vaipan, sub redactare la Editura Világhírnév, ISBN 978-606-8864-02-0)






Sus