Marţi, 20 August 2019
Marţi, 20 August 2019


Călimară / Dragostea nu are nevoie de cuvinte

Dragostea nu are nevoie de cuvinte

O căsuță mică, cochetă, văruită în alb, cu acoperiș de șindrilă, a apărut din desișul copacilor, așezată chiar la marginea pădurii. Pădurarul, Nea Vasile, și Erika soția lui – o unguroiacă trupeșă cu niște ochi albaștri, uriași – s-au dovedit a fi două gazde desăvîrșite.

Ciudat, n-a părut nici unul surprins de venirea noastră. Copiii erau în culmea fericirii, săreau de colo – colo ca două căprițe, încîntați de aventură. S-au cățărat în toți copacii, au alergat găinile, s-au fugărit cu cățelul.

O grădină mare înconjura partea din față a casei, doldora de sute de flori de toate culorile, într-o armonie naturală care te fermeca, împrăștiind un miros îmbătător. Printre ele, alei cu piatră de rîu și iarbă moale. În spate, gospodina organizase straturi aliniate, unde se coceau cuminți legumele verii. Pe margine, copacii fructiferi te îmbiau să le guști roadele zemoase, care îndoiau crengile subțiri pînă la pămînt.

Sub un tei uriaș gazdele așezaseră o masă lungă, construită din lemn gros de brad, și două banchete – peste care Erika așternuse un covor țesut cu motive tradiționale, bătut în  furcu-
liță.

Aerul curat și pur, cîntecele păsărilor ascunse prin frunzișul copacilor stufoși, bunăvoința gazdelor și zîmbetele lor sincere au topit toată împotrivirea și supărarea care mocnise în sufletul meu pe drum.

După ce am mîncat un grătar suculent, asortat cu salată de roșii și castraveți, culese din propria lor grădină, ne-am așezat la bîrfă, cu un pahar de vin în față.

Copiii băteau mingea pe un tăpșan cu iarbă nefiresc de verde.

– Nea Vasile, de unde ești?
– Dintr-un sat amărît de pe malul Prutului, doamnă. De acolo de unde zice lumea că se agață harta în cui.
– Și ce cauți pe aici? Că doar o fi și acolo pădure.
– Păi… povești, dragă doamnă. Am făcut armata în Tîrgu - Mureș și m-am îndrăgostit de muierea asta. Era o copchilă atunci, ucenică la o școală de croitorie. Na, era greu pentru amîndoi. Eu nu voiam la ea în zonă – numai unguri, habar nu știam cum să mă port cu ei, ea se codea să trăiască printre țăranii mei. Așa că am cerut șefilor să-mi dea un post de pădurar într-un județ mai răsărit din Moldova, unde să trăim amîndoi departe de toți. Da’ nu-mi pare rău, am avut viață frumoasă.



– Copii n-aveți?
– N-a fost să fie, doamna Liana. Am avut unul singur dar l-a luat Dumnezeu din fașă. Apoi n-am mai vrut, n-am mai putut.
– Iartă-mă, nea Vasile, n-am vrut să te răscolesc.
– Nu-i nimic, e mult de atunci, s-a ostoit dorul.

– Cum de știe Erika atît de puțin limba română? Văd că înțelege ceva – ceva însă tare puțin. Trăind aici…
– N-a fost nevoie. Am învățat eu puțin maghiară și ea puțin română, cît să ne înțelegem unul pe celălalt. Iar dacă n-am avut prunci ca să trebuiască să-i controlăm la teme… Plus că am stat toată viața izolați, noi și pădurea. Păsărelelor sau cărpioarelor nu le pasă dacă le vorbești în română sau în maghiară. Iar dragostea n-are nevoie de multe cuvinte, doamna Liana, a zîmbit pădurarul.



– N-a fost greu? Tu român, ea unguroaică.. Lumea e rea.
– A fost. Ai mei nici acum n-o plac. Zic că-i încrezută, că nu mă iubește pentru că n-a învățat să vorbească românește, că n-a vrut să mai facă copii (după ce l-am pierdut pe primul) ca să nu iasă unul amestecat, nici român - nici ungur. Drept că nici ai ei nu se dau în vînt după mine. Le-am furat fata.

– Iha, cum ai furat-o?
– Așa bine. Doar nu credeți că mi-ar fi dat-o de bună voie. Se aranajau căsătoriile pe atunci, doamnă Liana. A, ce zic, se mai aranjează și acum. Nu eram taman eu visul socrilor, voiau un ungur cu ceva stare pentru singura lor odraslă. Eu? Un coate goale.

– Și-atunci ai furat-o?
– Ei, e o întreagă aventură. Am furat un cal de la ea din bătătură și am fugit cu Erika pînă în prima gară. Luase cu ea numai o bocceluță cu haine, ca să nu dea de bănuit. Lîngă gară am lăsat calul la o casă. Avusesem o vorbă cu gospodarul – un neam mai de departe cu părinții ei - să-l întoarcă acasă. De-acolo ne-am suit într-un personal și nu ne-am oprit pînă în Moldova. Ne-am căsătorit la mine în sat. Chiar dacă și maica cu taica au bombănit, o bucățică de nuntă tot ne-au făcut. Cînd au aflat socrii n-au mai avut ce face, Erika era gravidă.

– No, lasă oamenii în pace, om bolînd, s-a amestecat și Erika. Numai de poveștile tale mucegăite n-au chef.

– Vedeți? Știe românește cît să mă certe, a rîs Nea Vasile, privind-o cu tandrețe.




(Fragment din romanul în lucru – ”FRÎNGHIE DE ROUĂ”)






Sus