Luni, 20 Mai 2019
Luni, 20 Mai 2019


Călimară / Cum prietenia româno-maghiară a dat tot timpul dureri mari de cap!

Cum prietenia româno-maghiară a dat tot timpul dureri mari de cap!

Pe vremea copilăriei mele, prin anii ‘70, încă se mai făcea simțită o fixație a conducerii comuniste, cea privind modificarea componenței etnice a județelor cu preponderență maghiară din Ardeal. Cum politica partidului, având în vedere nivelul de pregătire a oamenilor din conducere, nu dădea pe dinafară ca imaginatie, s-a imitat – cu osârdie – politica fratelui mai mare de la răsărit: dezrădăcinări ale maghiarilor, respectiv aducerea de populație românească (mai ales din Moldova), să lucreze în obiectivele industriale, nou construite în Ardeal. Dacă în Basarabia rețeta a funcționat, rușii reușind cu timpul să schimbe considerabil proporția dintre români și alogeni, în Ardeal, mai ales în secuime, a fost mai greu.

Așa că un politruc, ceva mai școlit probabil, a avut – cam prin 1975 - ideea să atace problema într-un alt mod. A apărut astfel ideea schimburilor culturale între secui și români, mai precis între sate românești și sate secuiești. Cum pe adulți era mai greu să-i implici într-un astfel de program, fiind prin natura ocupațiilor lor foarte prinși, centrul de interes al programului s-a mutat către copiii de școală primară. Care aveau vacanțe, deci timp liber, entuziasm și dorința de a pleca oricând de acasă spre locuri noi.



Programul consta într-un schimb de experiență între copiii școlilor dintre două sate, înfrățite, ca să zicem așa. Astfel 35-40 de familii de români primeau în ospeție pentru 5 zile câte un copil maghiar, într-o vacanță, urmând ca în următoarea vacanță copiii români să meargă în ospeție la familiile maghiare. Reciprocitate întru toate cele. Ideea nu era de loc rea, pentru că de regulă oamenii se tem de ceea ce nu cunosc, lucru perfect valabil și în sfera relațiilor interetnice. Dar în cazul în care copiii maghiari și români se jucau împreună, dormeau împreună – uneori în același pat, mâncau împreună, legau prietenii, elementul de neîncredere nu putea să mai fie așa de puternic. S-ar putea ca detașarea și interesul cu care i-am privit întotdeauna pe cei de o altă nație decât a mea, să aibă ceva rădăcini și în perioada sus pomenită.

Satul nostru, Obrejița, cea des pomenită în amintirile mele, a avut șansa să primească drept partener satul secuiesc Korund, din județul Harghita.



Binenteles că la vremea respectivă numele satului se scria Corund, că suna mai românește un pic. Nu știam pe vremea aceea că locuitorii săi sunt mari meșteri în ceramică! Oricum emoția anunțării programului inter-regional de către primar, la serbarea de sfârșit de an școlar, a cuprins toți locuitorii satului. Fiecare se gândea cum să facă să iasă bine în ochii străinilor, să nu facă de râs urbea. Toți întrebau ce sunt secuii, cum arată, ce mănâncă, și cum se poartă. Și cum știau că mama mea se trage din Covasna, tot de prin secuime, multe femei o o întrebau când o prindeau pe la poartă:

– Cum e, bre tanti, cu săcuii ăștia? Care-i treaba cu ei, sunt tot oameni ca noi, sau altfel?
– Apoi ce să zic, fetele mele? Tata povestea că secuii au ochii roșii, poartă părul mare ca să nu li se vadă cele două cornițe pe care le au în creștet, iar când e luna plină le crește păr de lup pe trup și pohtesc la carne de om!

– Aoleu, bre, Doamne ferește-ne și ne apără! Asta sună precum necuratul! Eu nu iau în gazdă așa ceva, nici dacă stropesc cu aghiazmă înainte prin casă!
– Ha, ha, ha! Măi fetelor, dar prăpăstioase sunteți, dacă puteți crede așa ceva ! Eu râd de voi și voi credeți tot ce spun. Cum să fie secuii, sunt oameni ca toți oamenii, și cu bune și cu rele, doar că vorbesc o limbă a lor, care nu seamănă de loc cu româna noastră.

– Așa, bre, nu mai glumi cu noi. Dar de mâncat oare ce mănâncă?
– Mănâncă supe dulci, gulaș ardeiat de-ți ia gura foc, carne ca toți oamenii, pâine cu cartofi, găluști cu prune, și ce mai găsesc și ei pe acolo. Stați liniștite fetelor, or să mănânce ce le dați, numai timp de mâncare să aibă.

Și așa a venit ziua când primul autocar cu copii de secui a parcat în curtea școlii. Aceștia au debarcat stingheri, cu gențile în mână, așteptând să vadă ce se întâmplă. Listele cu perechile erau făcute, așa că profesorii au început să le facă cunoștință cu gazdele lor, care i-au și luat acasă. În prima zi a avut loc acomodarea cu cei la care stăteau, cu împrejurimile, abia a două zi intrându-se în program. Eu, și prietenul meu Tache, nu-i convinsesem pe părinți să se înscrie în program, așa că așteptam cu nerăbdare să-l cunoaștem pe ungurul cazat la Costel a lu’ Procuroru, care stătea la vreo două ulițe distanță de noi.

Csabi, musafirul lui Costel, avea vreo 13 ani, ochi verzi, un păr hălăciugă de încâlcit ce era, mâini cu niște palme zdravene, totul așezat pe un trup sănătos, de ziceai ca l-a luat tatăl sau la tăiat de lemne în pădure, de mic. Vorbea o românească aproximativă, ca mulți dintre musafirii secui, așa că cel puțin aici copii au avut de câștigat. După doi ani de vizite româna lor se îmbogățise considerabil, atât cea literară, cât și cea de gang. După ce am făcut schimb de înjurături licențioase, fiecare în limba celuilalt, am jucat un fotbal pe cinste la școală și am bătut împrejurimile satului cu piciorul, a venit și ziua când le-am prezentat oficial satul.

  

Cum singurul obiectiv mai răsărit din zonă era MAT-ul, i-am dus să-l viziteze, cu surle și alai. Pentru necunoscători MAT-ul era denumirea veche a Vinalcoolului din sat, care producea vin 24 ore din 24, împrăștiindu-l în toată România.

În timp ce noi trei și cu Csabi umblam printre budane și bazine imense, a lu’ Procuroru ne-a rupt de grupul vizitatorilor, ducându-ne spre zona de depozitare din fundul halei.

– Haideți să mâncați ceva bun, ce n-ați mâncat voi în viața voastră !
– Ce mă Costele, a întrebat Tache ?
– Un fel de magiun pe care-l fac ăștia din vin și-l țin în niște borcanele mici, mici, unde intră doar nea Mihai a lui Mușat, că el e laborant. Dar eu știu unde ține ascunsă cheia.

Și dând la o parte o imitație de amforă antică, Costel luă o cheie, deschise magazia și intră cu tupeu înăuntru.

În magazie era răcoare, erau o mulțime de rafturi, iar pe ele într-adevăr stăteau borcănele mici cu un fel de gelatină, de toate culorile, cu etichete frumos lipite, de genul: “Prod 67, fet reg, oct, dealu dorob”.

Costel ne-a spus din start să nu ne atingem de nimic, a luat un borcănel de culoarea chihlimbarului și o linguriță micuță, dându-ne câte o linguriță fiecăruia să gustăm.

– Maamăăă, ce bun este ! Mai dă-ne câte una, Costele.

– Nu mă, că nea Mihai nu-mi dă nici mie mai mult, zice că e “perecolos”. Zis făcut, ne-am învârtit prin magazie am ieșit, încântați de aromele nemaipomenite ce ni se plimbau prin . Când închidem, ce să vezi? Csabi luase borcănelul cu el si aproape-l dăduse gata pe tot, având o expresie de satisfacție pe fata, de parca era motanul cu vrabia-n gură . Costel l-a privit costernat, l-a certat, dar fără folos, ungurul nu înțelegea cu ce greșise.

Dar nici n-am ajuns bine în fundul curții MAT-ului, unde ne-am așezat la umbra unui nuc, când Csabi a început să se comporte ciudat. Mormăia tot timpul în ungurește, legăna capul la stânga și la dreapta, după care o dată s-a lăsat pe spate, a închis ochii și a început să sforăie ca un polizor.

– Csabi, Csabi, ce ai mă frate? Ți-e rău? Deschide naibii ochii, nu te prosti!

Dar sub nici o formă n-am reușit să-l trezim. Eram speriați rău, mai ales că nouă ne spusese Costel să nu luăm decât o linguriță din marmeladă de culoarea mierii, iar Csabi mâncase aproape tot borcănelul. L-am ascultat să vedem dacă-i bate inima, am adus apa și l-am stropit, dar degeaba.

           

– Cum facem cu ungurul, frate, cum îl ducem acasă? Poate dacă doarme își revine, că doar n-o fi otravă în borcănele, că noi nu avem nimic.
– Hai să-l ridicăm în picioare, și-l ținem din părți, poate merge așa.
Dar cum Csabi avea vreo 60-65 kg, necooperând în nici un fel la eforturile noastre, n-am reușit să facem mare lucru cu el.
– Băi, eu mă duc să aduc o căruță, ne chinuim noi trei, îl aduc și pe Georgel Paleleu, ca e solid tare, îl punem noi sus cumva.

Zis și făcut, patru copii-destul de solizi dealtfel, cu chiu cu vai l-am urcat în căruță și l-am dat jos la a lu’ Procuroru acasă, după care mai mult l-am târât într-un pat. Apoi l-am păzit până spre seară, când veneau părinții lui Costel de la câmp, plecând atunci ca să nu stârnim bănuieli. Costel le-a explicat acestora că Csabi s-a culcat mai devreme, că este obosit. Dimineață oamenii au plecat la treabă, noi ne-am prezentat la Costel pe la 10, dar Csabi sforăia în continuare ca un samovar pus la fiert. Eram mai speriați ca oricând!





– Du-te mă după nea Mihai, că azi e liber, să-i spunem ce-am făcut și să ne ajute !
Așa că după jumătate de ceas nea Mihai asculta povestea noastră, consternat și schimbat la față.
– Un borcănel din alea mici, sau din alea mari? Gândiți-va bine, este important!
– Din alea mici, bre nea Mihaie! Noi am mâncat câte o linguriță, și el aproape tot restul.
– Din ăla mic, deci. Tot e bine, deși făcut mangă cum este, nu știu cât mai doarme. Pare solid, așa că ar cam trebui să se trezească. Stați lângă el și dacă se trezește dați-i să bea multă apă.
– Da’ ce era marmeladă aia, nea Mihaie?
– Aia era inima vinului, mă deștepților! Așa păstrăm probe din toți anii, de 30 de ani încoace, ca să le studieze mai târziu specialiștii. Acolo era tărie cam cât în 2-3 chile de vin. Ăsta e beat turtă, dar dacă e sănătos o să rămână doar cu o durere de cap cumplită când s-o trezi. Și cu o sete greu de potolit. Costele, du-te în beci și adu o cană de un chil cu zeamă de varză, să o ții aproape când s-o trezi.

Și binenteles că nea Mihai nu degeaba era laborant, știa el care e treaba cu vinul. Csabi s-a trezit pe la patru după-masă, buimac, cu gură cleioasă, față roșie și o durere de cap puternică. Tratamentul cu zeamă de varză și-a făcut efectul, așa că spre seară putea lega fraze simple cu noi. Cel mai greu a fost să-l convingem că dormise 28 de ore încontinuu, iar acum este miercuri, nu marți, cum își amintea el!








Sus