Joi, 21 Septembrie 2017
Joi, 21 Septembrie 2017


Călimară / Cele două trecuturi ale lui Simion-Hegyi Margit

Cele două trecuturi ale lui Simion-Hegyi Margit

Ne-am cunoscut pe câmpul de bătălie al proiectelor legate de educație tehnico-profesională a tinerilor. Eu luptam pentru popularizarea secțiilor maghiare de la școlile profesionale, ea – fiind directoare adjunctă la un liceu cu profil industrial – încerca să convingă părinții și elevii că liceul profesional are valoare, ba chiar poate fi mai valoros decât cel teoretic, cel puțin din punctul de vedere al obținerii unui loc de muncă.



Fotografii: Pálfi-Horváth Áron

Au trecut aproape două decenii de atunci și acum mă găsesc iar față în față cu profesoara de artă Simion-Hegyi Margit, și iar am același sentiment de front comun, ca și în fostul liceu de industrie ușoară din Cluj. Acum eu popularizez oamenii pragmatici ai societății iar ea, convertind energiile în pictură, îi cheamă la masa tratativelor pe toți acei care au avut puterea de a-și recalcula viața, menținându-se astfel pe pluta existenței.
 


– Școlile profesionale au dispărut, tehnicile artistice altoite în industria ușoară – au dispărut și ele. Toată știința mea practică în a transpune arta în marochinărie sau brodat-cusut și-a pierdut rostul. Mult timp mă balansam între puținele posibilități de a-mi exersa misiunea de dascăl de artă industrială și pictură ca atare, aceasta din urmă fiind cândva punctul de pornire al carierei mele – îmi spune Simion-Hegyi Margit. Pictura nu mi-a rămas total străină nici în vremurile „industriale”, dar adevăratul avânt mi l-am găsit acum, căutând zilnic în cămara amintirilor.



– Picturile tale parcă ar fi îmbrăcate în flori. Imbraci tematicile în flori? Sau florile îți inundă benign aria catartică?

– Vorbeam de cămară... am crescut lângă Reghin și am niște amintiri care s-au îmbibat în subconștientul meu. Iată una dintre acestea. Odată mergeam pe câmp, și m-am apucat de adunat florile câmpului, am făcut un buchet atât de mare că-l duceam cu două mâini. Așa de greu era. Am dus buchetul la mama, care avea hobby-ul picturii naive. M-a cuprins o bucurie și satisfacție enormă când am văzut că truda mea de pe câmp se transformă în artă. Cred că acest moment era cel care m-a izgonit între flori. Prima dată am considerat florile ca un refugiu, apoi a sosit catarsisul simbiozei cu ele...

– Pictura „Fata îmbrăcată în floare” este una dintre cele mai apreciate din această expoziție. E o proiecție spre trecut, spre acele momente din copilărie?

– Eu iubesc cel mai mult tematicile care sintetizează prompt existența umană și momentele mici ale naturii. Iată, pictura mea preferată din expoziție: „Mâna mamei cu pițigoi albastru”. Și acum simt încă bucuria ce m-a cuprins când a sosit la noi această pasăre... a venit tot mai aproape, mama și-a întins mâna spre ea. Am vrut să imortalizez apropierea în sine, dar pe pânză am reușit să reproduc numai finalitatea proiecției din subconștientul meu.



– Pe unele picturi ale tale se simte un fel de „agresivitate impresionistă”. O parte a pânzei este molcomă, mesajul așișderea. Însă la un moment dat dispar tehnicile line și apar petele de vopsea, de parcă ai picta cu degetul...

– Da, am aceste momente. La mine în casă abia găsești o ceașcă în care să nu găsești ori vopsea, ori urme de vopsea. Da, sunt situații când scapă din mine tehnica veche, cea cu valențele industrial-ușoare... iese la suprafață trecutul apropiat, cel în care învățam elevii să brodeze, să creeze încălțăminte, să inventeze modele noi în confecții... se pare că cele două trecuturi – copilăria cu florile și școala cu elevii – se împacă bine în mine. Această afinitate pentru conviețuirea culorilor și trecuturilor le putem observa și pe exponatele de acum.




Sus