Duminică, 21 Iulie 2019
Duminică, 21 Iulie 2019


Călimară / Zborul lui Gheorghe Pârja văzut în oglinda anotimpurilor traduse

Zborul lui Gheorghe Pârja văzut în oglinda anotimpurilor traduse

Gheorghe Pîrja – poet liric, născut la 27 aprilie 1950 în Desești, Maramureș – este redactorului șef al ziarului Graiul Maramureșului din Baia Mare și colaborator la mai multe publicații culturale din țară și din străinătate. A debutat în 1977, de a atunci i-au apărut 10 zece volume, dintre care avem acum în mână cea intitulată sugestiv Vânzarea umbrei, apărută la Baia Mare în 2011.

Originalitatea acestei cărți este dată în primul rând de atmosfera aparte generată de poet, dar volumul ca atare primește și o nuanță comunitară aparte prin faptul că este tradus și în limba maghiară.

Citind volumul, omul are de ales: citește în română sau în maghiară. Cei care cunosc ambele limbi știu foarte bine ce dimensiuni se deschid atunci când poezia apare în fața ta îmbrăcată când în straie de sărbătoare, când în haine de stradă. Este aceeași poezie, gândită și în română – de autor – și în maghiară de traducătorii Ioan J. Popescu și Fábri Sándor.



Autorul redă cuvântului scris menirea de a declanșa în om partea latentă a măreției sale. Pornește de la evidenta afirmație despre secolul 21 – „Toate sunt pe dos... Lumea e o mare confuzie” (Poemul nopții). Se întreabă despre menirea cuvântului ca atare: „litera mușcată de vasilisc/alunecă pe coala albă a memoriei/două întrebări strămută dealul/doar un răspuns limpezește apa” (Grădina damaschinilor).

Interesantă este călătoria autorului spre interior, căutând sensul nu numai al cuvântului ci și al jocului comunicației dintre oameni: „Noi toți vorbim/voi toți vorbiți/tot vorbi,/până ruginește memoria lumii/Apoi ne întoarcem spre noi/ca într-un muzeu al vântului/unde oprim/literele să nu devină cuvânt” (Muzeul vântului).

Și totuși, ce rost au cuvintele dacă „cuvântul prinde vechime/imediat ce se desprinde de om” (Ceva despre viața cuvântului).



Li se aude lătratul din lumi de cenușă./Dar atât de aproape de umbra femeilor... (Căini de toamnă)
Hamuvilágokból hallatszik ugatásuk./De asszonyok árnyékához oly közel... (Őszi kutyák)
                                                          
                                                                  ***
Pesimismul poetului este deseori echilibrat de un cinism jucăuș – cinism care face parte din viața secolului 21, din care poetul își ia din plin partea.

Imaginile poetice proiectate spre ecranul anturajului uman primesc în general forme aproape geometrice, limitele fiind desenate prin strecurătoarea anotimpurilor, creând astfel sentimentul zborului greu al oamenilor lui Chagall sau crucea lui Dali.

„Câinii de toamnă veghează un zid/Au somn lunatic înspre dimineață/de latră oamenii care-i închid/Se întorc în pustie pentru a doua viață” (Câinii de toamnă).

Strofa următoare parcă se citește mai ușor în maghiară, traducătorii găsind calea de aur a traducerii, agățându-se de zborul greu al oamenilor și al crucii, trăgând în jos poezia între oameni, dându-i răgaz de a se spovedi:

„Az őszi kutyák dérben futnak/Bolond felhők, vagy a kőhold felé/Szerelmem, ne mond el senkinek/Hogy csak engem ugatnak az őszi kutyák.

Anotimpuri traduse sau jocul benefic al duplicității limbilor care se întâlnesc pe neașteptate?



Mă îmbrac într-o cămașă de apă/Să vină luna după mine/Ca o femeie frumoasă.(Stăpân peste o țară a iluziei)

Vízingbe öltözöm majd/Kövessen a Hold/Mint gyönyörû asszony (Ilúzió-ország ura)

                                                             ***

Fără doar și poate, lui Gheorghe Pârja îi stă mai bine în oglinda anotimpurilor haina interiorizată – o balanță care nu reușește să stea fără cuvinte atunci când lumea din jur o imploră - decât cuvântul șlefuit și intelectualizat. Poezia Venirea pe lume – mai ales dacă citim alternativ strofele în română și maghiară – devine un mic far al volumului: un far care își are puterea nu în lumina sa, ci în puterea de a străpunge nopțile negre de cele albe.

„Ai venit pe lume ca un cânt de ape/Ca un foc lunatic, rugă ori blestem”

Bezna, ca un loc râvnit de cei care sunt orbiți de reflectoare in eternis, devine un fel de munte Ida pentru poet – o înălțime de unde se vede alarmant de clar zborul lui Chagall sau Dali:

„În octombrie se trezește zeul poemului./Pururi urmat de cavaleria luminii.” / „Októberben felébred a vers istene./S vele a fény lovassága”







Sus