Duminică, 16 Iunie 2019
Duminică, 16 Iunie 2019


Călimară / Despre Biserică și patriotism

 

Despre Biserică și patriotism

Tradiția ortodoxă este considerată vertebra de bază a românismului. Cât anume este adevăr și ce este clișeu neacoperit de fapte în această teză e greu de spus. Dar merită analizat. Voi lua ca domeniu de analiză acele probe ale culturii scrise din literatură, istoriografie, învățământ care au fost influențate de un cult sau de altul. Se știe că în redacțiile domnești și mănăstirești din țările române se folosea alfabetul chirilic, oficial în țările ortodoxe slave. Nu suntem chiar o excepție.

O altă țară neslavă care a adoptat alfabetul chirilic a fost Lituania. Se crede, probabil eronat, că în secolele al XIV-lea și al XV-lea în spațiul românesc din Moldova și Valahia s-a scris numai în limba slavonă, mai ales ca limbă liturgică și „de cancelarie”, cu unele adaptări fonetice românești, așa-numita slavonă românească.

În această limbă s-au tradus și s-au scris cărți religioase, precum Tetraevangheliarul slavon a lui Nicodim de la Tismana (1405), dar și istoriografice și juridice.

Mai mult decât atât, primele opere literare originale, inclusiv capodopera Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, au fost scrise în slavonă. Oficial, primele documente de limbă română scrise în alfabet chirilic datează de la începutul secolului al XVI-lea. Meșterul Coresi, contemporan cu tipograful clujean Heltai, tipărește la Brașov cărți românești în acest alfabet care pare a fi fost exclusiv folosit până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a început, treptat și cu explicabile dificultăți, să fie înlocuit cu cel latin.

De fapt trecerea oficială la noua scriere s-a făcut târziu, după Unirea Principatelor. Mi se pare interesant, din punctul de vedere al pledoariei pentru ortodoxie ca depozitar principal al spiritualității românești, să analizăm cum s-a făcut această trecere. Aceasta este tema prezentului material. Nu pretind că dispun de documente inedite, prin urmare voi aduce în discuție fie aspecte cunoscute de toată lumea, fie informații generos accesibile pe internet. Din capul locului îmi precizez poziția.

Semnatarul acestor modeste rânduri mărturisește un botez și este de rit ortodox, dar prin formația de filolog este deranjat de faptul că despre meritele Școlii Ardelene și ale Bisericii Unite cu Roma se vorbește cam cu jumătate de gură în istoria românilor.

Prin pledoaria noastră nu dorim cu niciun chip să întunecăm meritele ortodoxiei transilvane în păstrarea identității de neam, de exemplu vechimea învățământului brașovean in limba română.

Se știe că prima școală românească a fost înființată în 1495 în Șchei.

Dar să discutăm problema cronologic, să vedem dacă supremația ortodoxiei și a alfabetului chirilic a fost chiar atât de categorică în primăvara culturii românești.

Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae susține că moldovenii au scris cu litere latine până la Conciliul de la Florența din 1439 și nu avem motive să contrazicem un erudit de talia lui.

Alexandru cel Bun, afirmă Cantemir, a poruncit arderea tuturor textelor scrise până atunci cu caractere latine, introducând alfabetul chirilic și slavona, ca reacție la prozelitismul romano-catolic. 

Toate textele românești scrise cu caractere latine au început de atunci să fie distruse. Singura lucrare păstrată este rugăciunea Tatăl nostru, realizată de boierul Luca Stroici, în Moldova, la 1593 și descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, considerată azi primul text românesc scris cu litere latine, când de fapt este ultimul text supraviețuitor al unei perioade de genocid cultural.

Istoria unirii cu Roma, drept consecință a conștiinței romanității poporului român, este și ea mai veche decât se crede. Se cunoaște faptul că mitropolitul Damian, întâistătător al Mitropoliei Moldovei între 1437 și 1447, a participat împreună cu vicarul său, protopopul Constantin, la Conciliul de la Ferarra-Florența, ale cărui decizii le-a semnat, devenind primul ierarh din Țările Române care s-a unit cu Biserica Romei. Urmașul său în scaunul mitropolitan, Ioachim, a fost de asemenea unit, însă a fost alungat din Moldova de adversarii împăcării cu Biserica Romei, din gruparea aflată în jurul viitorului mitropolit Teoctist, care apoi i-a luat locul.



Alfabetul latin a fost folosit apoi pentru realizarea unor tipărituri în limba română în Transilvania încă din 1573. Este vorba de Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar și tipărit probabil la Cluj, cu litere latine și cu ortografie maghiară. Au urmat alte tipărituri de acest fel, finanțate din dorința de a răspândi catolicismul sau calvinismul printre români: Psalmii lui Mihail Halici din 1640, Catehismul lui Stefan Fogarasi din 1648, precum și foarte valoroase lucrări lexicografice, precum Lexicon Marsilianum. Rezistența ortodoxă a dezavuat și compromis pentru mai bine de un secol asemenea inițiative, însă dovada că limba română era compatibilă cu alfabetul latin fusese făcută.

În 1780 apare la Viena prima gramatică românească tipărită cu litere latine. Se numea Elementa linguae daco-romane sive valachicae și era scrisă de Samuil Micu, cu prefața lui Gheorghe Șincai, punct nodal în istoria spiritualității românești. Asta nu înseamnă că nu au existat controverse în epocă și nici că biserica ortodoxă nu a avut cărturari valoroși, cu preocupări lingvistice. Prima gramatică românească completă, rămasă din păcate în manuscris, a fost realizată de cărturarul ortodox Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, dar acesta pleda firește pentru scrierea cu litere chirilice, prin urmare doar gramatica lui Samuil Micu s-a dovedit a fi un ghid util pentru un mare număr de lucrări tipărite în întregime cu litere latine, începând cu anul 1835, în tipografia de la Blaj, al cărei director era Timotei Cipariu. În 1847 aici s-a tipărit și prima publicație transilvăneană, în totalitate cu litere latine, Organul luminării. Gazeta de Transilvania a lui George Barițiu apăruse încă din 1838, dar, ca ziar politic și informativ, se adresa tuturor românilor transilvăneni, indiferent de confesiune, deci folosea ambele alfabete.



Rămânând în zona Bisericii Unite, nu se poate nega că întemeietorul gândirii politice românești moderne este Inocențiu Micu-Klein. Subliniez, gândire politică, adică asumându-și riscuri în agora și introducând termenul de „națiune română” încă de la 1737. Iată, în rezumat, ce adevăruri incomode (și astăzi) aducea Inocențiu Micu în sprijinul petițiilor, memoriilor și audiențelor sale la Curtea de la Viena: națiunea română este cea mai veche (făcând apel la continuitate și latinitate) și mai numeroasă din Transilvania; națiunea română poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice către stat și în consecință, dacă românii sunt egali cu celelalte popoare la greutăți, trebuie să fie egali și în drepturi; desființarea iobăgiei; reprezentarea românilor în instituțiile statului, guvern, dietă; acordarea dreptului pentru români de a învăța meserii și de a urma școli. 

Rezultatul acestor demersuri neobosite a fost Rescriptul imperial obținut de la Maria Tereza, în anul 1743, prin care se acordau următoarele drepturi românilor (practic anulate de opoziția Dietei Transilvaniei): posibilitatea ca preoții români greco-catolici să obțină locuri pentru case și biserici; dreptul iobagilor români de a frecventa școli; se interzicea maltratarea românilor; dreptul nobilimii române de a ocupa funcții în structurile statului. Episodul în care episcopul, după ce a susținut cauza românilor într-o maghiară perfectă, era să fie aruncat pe fereastră de la etajul clădirii Dietei de la Sibiu din 1744, este cunoscut. Nu știu să fi existat vreun preot ortodox care să adopte în epocă o asemenea atitudine curajoasă.

Aminteam într-un comentariu pe cronologia acestui portal despre epicopul unit Petru Pavel Aron (1709-1764), întemeietor al primei școli blăjene cu limbă de predare română în alfabet latin, apoi al altor 53 de școli românești în Transilvania, traducător al Bibliei Vulgata în limba română. Despre rolul acestor școli, Ion Heliade Rădulescu spunea: „de aici a răsărit soarele românilor”, iar Mircea Eliade recunoștea că „limba, literatura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj”. Se deschidea astfel drumul celorlalți corifei: Samuil Micu, traducător al renumitei Biblii de la Blaj din 1795, medicul și filologul Ioan Piuariu Molnar, autor al celei dintâi gramatici româno-germane și redactor la Supplex Libellus Valachorum, Gheorghe Șincai, întemeietor a peste 300 de școli românești, om de o erudiție extraordinară, având acces la orice fel de documente ca bibliotecar al Colegiului Propaganda Fide din Roma. Astfel Samuil Micu a avut un supervisor de nădejde în persoana lui Gheorghe Șincai și-a scris gramatica. Au urmat Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Vasile Coloși, Gheorghe Lazăr, Timotei Cipariu, George Barițiu.

Poate fi negată contribuția acestor personalități greco-catolice la formarea spiritualității românești? Deși nu a negat-o nimeni pe față, în istoria românilor este tratată lateral, aproape ca o anexă. În altă ordine de idei, de ce aproape nimeni nu-și mai amintește de meritele unguroaicei Ecaterina Varga, numită în popor Doamna Moților, în emanciparea iobagilor români din Apuseni, în anii premergători revoluției de la 1848? Se știe de ce. Pentru a trece sub tăcere un episod dezamăgitor din biografia mitropolitului ortodox Andrei Șaguna. Pe atunci doar vicar episcopal, acesta a trădat-o în mod laș pe Ecaterina Varga care a fost întemnițată timp de patru ani fără judecată, întemnițare de la care i s-a tras și moartea. Recunoaște cineva astăzi că ortodoxul Avram Iancu i-a mobilizat pe moți la luptă împotriva unui fals dușman? Bineînțeles că în conjunctura dată poziția lui a fost justă, dar alta ar fi fost istoria Transilvaniei dacă medierea lui Nicolae Bălcescu între „crăișorul munților” și revoluționarul Lajos Kossuth ar fi dat roade. Sângele românesc și unguresc putea fi vărsat pentru o cauză mai bună. Asta nu înseamnă că nu sunt un fan al lui Avram Iancu. Întrebați-mă orice din biografia lui; nu mă veți prinde neinformat.



Apropo de contribuția greco-catolicilor la revoluția de la 1848, amintim în treacăt că platforma Adunării de la Blaj a fost concepută de Simion Bărnuțiu, iar imnul actual al României a fost scris tot de un greco-catolic, Andrei Mureșanu. Dacă adăugăm că cei mai mulți semnatari ai Memorandumului din 1892, printre care Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, au fost greco-catolici, poate ne facem o idee despre care biserică a fost de fapt în fruntea luptei politice pentru drepturile românilor din Transilvania.
Nu putem presupune că meritele Școlii Ardelene sunt exclusive locale, iar în țările române de peste munți se fierbea altă mămăligă, mai răsăriteană.

Dimpotrivă, a fost o vreme când Școala Ardeleană devenise far călăuzitor pentru cărturarii români de peste munți. De aceea la București, pedagogul Gheorghe Lazăr, ortodox, dar intrat în conflict cu episcopia ortodoxă tocmai din pricină că îmbrățișase ideile Școlii Ardelene, a găsit oameni luminați precum Iordache Golescu și Constantin Bălăceanu care l-au sprijinit în fondarea învățământului în limba română din Țara Românească, în 1818, prin înființarea primei școli cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava și formând încă din prima promoție elevi străluciți precum Ion Heliade Rădulescu sau Petrache Poenaru.

Dar drumul trecerii la generalizarea școlii în limba română și la adoptarea alfabetului latin nu a fost ușor: feciorii de boieri din Țara Românească au urmat încă două decenii predominant școli în limba greacă, celebra Proclamație de la Islaz din 1848 era încă redactată cu litere chirilice, un scriitor preclasic valoros precum Costache Negruzzi își tipărea Scenele istorice tot cu alfabet chirilic. Înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin a fost decretată în 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar în mănăstirile din Moldova tot s-a mai scris o vreme cu vechiul alfabet. Soarele românilor răsărit la Blaj a avut de luptat cu norii din Principate.

      

În concluzie, „fără Biserica Greco-Catolică, Statul Român, identitatea națională și limba română în formele pe care le cunoaștem astăzi nu ar fi existat”. Am citat din scrisoarea trimisă de Cardinalul Lucian Mureșan, liderul Bisericii Greco-Catolice, pe 19 iunie 2013, domnului Crin Antonescu, pe atunci președinte al Comisiei Parlamentare de revizuire a Constituției, prin care i-a solicitat includerea a două amendamente în textul viitoarei Constituții.

Mă opresc aici. Sunt dispus să scriu în continuare pe această temă la solicitarea cititorilor portalului Corbii Albi, în condiții de polemică, firește civilizată. Scopul meu este să mișc puțin clișeele de gândire ale celor care citesc unilateral istoria. 




Sus