Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017
Sâmbătă, 25 Noiembrie 2017


Călimară / Ascultația autobiografică a doctorului Lucian Adrian Borbil

Ascultația autobiografică a doctorului Lucian Adrian Borbil

Doctorul bun trebuie să știe să consulte nu numai pacientul, dar și societatea, ca atare: să vadă acest pacient - societatea - în cabinetul lui liniștit, căptușit cu cărți de specialitate, amestecate pragmatic cu Zweig, Havel și Iorga și ceilalți martori ai vieții izvorâte din dragoste sau din teama omului de a nu face față legilor perpetuării speciei.

Un doctor bun ascultă pacientul Societatea, ridicând ascultarea la nivel de ascultație, lăsând bucuria descoperirii acestui salt calitativ acelora, care se vor parteneri în această ascultație – o ascultație care este rezultatul simplelor ecuații ale vieții, al unui interes viu și sănătos față de evenimentele copilăriei, ale tinereții, iar mai încolo a convertirii psiho-somatice matematicizate pe care noi îl numim maturizarea prin deschiderea celui de-al treilea ochi uman, cea pineală, învăluită de mit și abisuri, săpate cu mâna curată de Haeckel și Darwin.



Dr. Lucian Adrian Borbil așa umblă prin viață, de parcă ar avea în pază o grădină fără sfârșit, un fel de post-paradis viu, în care el este singurul care vede, care pipăie, care aude. Observațiile sale, făcute la adresa oricărui eveniment al societății, primesc o valență borbiliană: puse la văzul tuturor, cu gesturi simple, aproape Freudiene, cu prezentări gen cursuri ale vieții – cursuri în amfiteatre arhipline, cu oameni cu ochii larg deschiși, cu auzul format pentru a auzio pașii altora.

„Intoxicarea prin cuvinte repetate interminabil induce progresiv, în mintea omenească, convingerea despre realitatea faptelor prezentate. Chiar și cei se sustrăgeau îndoctrinării au fost marcați de aceste fapte, aspect ce se mai vede încă și astăzi” - iată una dintre fișele medicale beletristice ale lui Dr. Lucian Adrian Borbil, medicul psihiatru al cărui nume nu poate fi trecutsub tăcere când se vorbește despre primii pași ai neuropsihiatriei infantile din Banat.


Analiza pacientului societate se continuă și la țară, între lucrurile uitate pe masă de tata, în locuri și miriști pline de viață: „Pe parcursul zilei, țăranul nu are timp să bolească.” Ca un contrast, dar nu ca un răspuns, ne oferă exemplul atitudinii germane: „Ajungând în Germania m-am convins de relația invers proporțională dintre calitatea asistenței oferită și numărul de pacienți. Această fata morgana a goanei după venituri determină plafonarea pregătirii profesionale, din cauza lipsei de timp și a oboselii, tocind noblețea profesiei.

Din acest punct de vedere, tatal meu a fost un altruist, oferindu-mi un exemplu pe care m-am angajat să-l urmez ca medic.”

Amintirile copilăriei apar în volum ca note de subsol literare, care ajută la punerea unui diagnostic corect – un diagnostic pentru care suntem răspunzători în fața Altora.

Amintirile ușoare – „Neavând echipament, ne-am conceput niște legături de schiuri pe care le-am numit patent Jimbi-Kandahar care erau niște curele ce imobilizau piciorul pe suprafața schiului” – se iau la ceartă discretă, dar inteligentă cu cele grele: „Îmi amintesc că atunci când s-a trecut la lichidarea fenomenului [partizanii din Făgăraș]... tata a fost solicitat să-l trateze, în secret pe unul dintre acești supraviețuitori, suferând de dublă pneumonie”.

Autorul este parcă în căutarea eternă a acelui salt calitativ care se leagă de șirurile de convertiri pe care le suferă personalitatea umană pe parcursul anilor grei – convertiri care la urmă se anastomozează în miracolul metamorfozei. Iată cum ridică autorul observația, ca atare, la nivel de simulacru... plauzibil: „Profesorul făcea controale nocturne, însă doar când afară era vreme urâtă. Din acest motiv, pentru a evita surprizele, cei ce erau de gardă, scrutau cerul înainte de a începe programul”. Sau mai încolo cu o pagină: „În mod obișnuit, această manoperă [tușeu rectal] intra în sarcina unui laborant... care dormita cu degetul în fundul pacientului. Cu această ocazia mi s-a oferit mie onoarea...”

Ecce homo – Iaca societatea, care se pare așa de complexă și indescifrabilă pentru milioane oameni. Autorul însuși ridică simplitatea pe piedestal – simplitatea curată, cea care s-a manifestat de nenumărate ori în istorie, fiind însă consemnată doar una mai mediatizată: cea a bucuriei lui Baraba, când a primit știrea, că rugăciunile lui învelite în cine știe ce formă au primit un zâmbet de la Dumnezeu.

Pe peretele exterior al corpului de gardă borbilian – unde Lucian Adrian Borbil își petrecea timpul liber dedicat evocării trecerii timpului, ca pacient (deci observabil) - apar des și graffiti-uri cultural-istorice ale medicinii românești. Așa cum autorul le are pe raft pe Zweig, Havel și Iorga, le are – pe alte rafturi – pe Bologa, Aurel Moga și Hațieganu.

„La aniversarea vârstei de 60 de ani, felicitându-l, profesorul Valeriu Bologa s-a exprimat astfel: Aurel Moga nu numai a continuat gândirea și concepția cea mai nouă a lui Iuliu Hațieganu, ci a dus-o mai departe și săpându-i un nou făgaș a făcut, în mod fericit, trecerea de la vechea școală medicală clujeană la cea de azi.”

Abia se curg câțiva ani de observație că ascultația borbiliană prinde forme noi. Autorul devine în așa fel matur și așa de saturat de informațiile fișelor medicale dedicate societății, că are deja curajul să treacă pe scenă. La început mai timid, apoi cu o încredere în sine remarcabilă emite ipoteze, pe care încearcă rapid să le transforme în planuri realizate, planuri care prind viață, devenind astfel totul în jurul lui, observabil, ascultabil... curabil.

„Sunt de părere că golul în înțelegerea psihologiei, ce persistă în învățământul medical, trebuie completat, armonizându-se relația medic-pacient. Generația mea a fost privată de posibilitatea însușirii acestor noțiuni și practici...”

Relația medic-pacient este pusă repede în luminile unui oftalmo-reflector închipuit, căutându-i acestei legături umane mai speciale un suport științific:

„Pasul uriaș a determinat, de fapt, începutul contactului interuman, denumit mai târziu de Freud, transfer și
contratransfer. Ceea ce Sydenham, ca somatician, spunea legat de practica medicală: un medic vindecă uneori, amelioreză adesea și consolează întotdeauna...”

Afundându-se în propria istorie – abissus abissum invocat – Dr. Lucian Adrian Borbil își face și inventarul binefacerilor comunitare, clinicilor fondate și refondate, instituțiilor nou create. După această autoanaliză autorul se transformă iarăși. Posibilitatea unui voyerism psiho-literar nu-l lasă să stea pe loc: șansa pândirii momentul saltului calitativ care se leagă de șirurile de convertiri pe care le suferă personalitatea umană pe parcursul anilor grei îl duce mereu și mereu spre ascultația sa preferată.

În partea doua a volumului autorul se autodenunță ca un călător al vieții. Istoria românilor îl pasionează exact așa de mult, ca și peisajele văzute în călătoriile sale efectuate în perioada sa de senior al medicinii românești.

Apare al treilea raft din corpul de gardă: Titulescu, Eliade, Cioran... și între zonele palpabile ale cărților, câte-o amintire cu cât de simplă cu atât mai autentică.

„Pe tot drumul de întoarcere, am fost chinuit de o durere de dinți atroce... Singurul instrument disponibil era cleștele patent din trusa de scule. Înarmat cu acest instrument, am efectuat extracția, surd din cauza durerii, la rugămințile celor ce mă înconjurau, implorându-mă să renunț” - Să renunțe Dr. Adrian Lucian Borbil? Eh!

La sfârșitul volumului, autorul parcă pierde din elan, lăsându-se dus de valul satisfacțiilor oferite de viața asta pământească observabilă cu fișe medicale ca și societatea.

„Acum când scriu aceste rânduri, crește în mine satisfacția pentru munca umanitară ce a determinat o evoluție normală a sute sau poate chiar mii de copii defavorizați. Tot în acest cadru, am inventat așa zisele internări la domicliu, sistem în care mamele, împreună cu copiii veneau zilnic sau la câteva zile la tratament, sprijinând astfel, îngrijirea de către mame a copiilor-problemă o perioadă mai îndelungată, pentru a amâna plasarea acestora în creșe...”

Iată, poate această satisfacție este momentul pe care pândea toată viața acest ilustru doctor bănățean - că la urma urmei bunătatea unui om poate fi singura în lume, care nu poate fi diagnostizată.





Sus