Luni, 12 Noiembrie 2018
Luni, 12 Noiembrie 2018


Călimară / Gena Limbii

Gena Limbii

Cum supraviețuiește un popor care nu beneficiază de un stat al său care să-i slujească interesele? Vorbindu-și limba și transmițând-o din generație în generație peste timp.

Indivizii sunt vehicule pentru limba poporului din care fac parte, așa cum sunt vehicule pentru genele lor care se folosesc de ei până când indivizii se uzează și parchează definitiv într-un cimitir, nu înainte să-i programeze să le transfere în generația următoare de vehicule-individ, și tot așa, generație după generație, până când un accident poate întrerupe acest lanț de transport care perpetuează genele fiecărei specii de-a lungul timpului.



Spre deosebire de gene, care îi manipulează pe indivizii unei specii să se reproducă, tocmai pentru ca ele să-și asigure supraviețuirea pe o perioadă de timp mai mare decât durata de viață a fiecărui individ, limba nu poate să facă acest lucru. De aceea supraviețuirea limbii unui popor nu e asigurată în mod natural, biologic, ea depinde, în primul rând, de fiecare familie în parte care transmite copiilor limba strămoșilor săi și de statul care contribuie la educația cetățenilor săi în limba / limbile pe care aceștia le vorbesc prin instituțiile sale cu rol cultural.

Unul dintre cele mai elocvente exemple care demonstrează rolul esențial pe care îl joacă limba în păstrarea identității și, implicit, în supraviețuirea unui popor, împiedicând asimilarea și dispariția lui în cultura altui popor, ni-l oferă istoria românilor. Statele românilor au apărut pe harta Europei abia în secolul XIV, în condițiile în care glotogeneza și etnogeneza lor se încheiese încă din secolul VIII. Sunt șase sute de ani în care românii au reușit să-și păstreze limba, reușind în acest fel să supraviețuiască din punct de vedere identitar pe un teritoriu foarte întins fără să aibă un stat al lor. Mai mult, în tot acest timp la nord de Dunăre (teritoriu expus invaziilor unor numeroase triburi migratoare) românii băștinași au reușit să-i asimileze pe slavi, precum și alte triburi mai puțin numeroase, fără ca aportul cuvintelor pătrunse în limba română dinspre aceste triburi să-i denatureze în mod fundamental caracterul latin moștenit din vremurile în care mare parte din acest teritoriu era sub administrația Imperiul Roman.

Evenimentul care a influențat decisiv apariția la nord de Dunăre a unui stat românesc mai târziu a fost retragerea romană prematură din Dacia, începută în 256 e.n., în timpul împăratului Gallienus, și încheiată între 271-275 e.n., in timpul împăratului Aurelian când granița Imperiului din această parte a lumii s-a fixat pe linia Dunării. Această decizie de retragere la sud de Dunăre a fost motivată de dificultatea apărării nordului fluviului de valurile succesive de triburi migratoare războinice care se revărsau din Asia atacând Imperiul în această regiune.

Dacă retragerea nu avea loc și triburile agresive puteau fi „îmblânzite” cu statutul de foederati acceptați în granița Imperiului, instituțiile și funcționarii romani (administrația romană, funcționarii fiscului și juriștii romani) ar fi putut să fie integrate într-un stat creat la nord de Dunăre mult mai devreme, așa cum s-a întâmplat la sudul fluviului (și în Occident, unde popoarele germanice s-au instalat în Imperiul Roman de Apus) când aceste instituții au intrat în stăpânirea proto-bulgarilor care le-au folosit la formarea statului lor încă din secolul VII. Toate statele apărute pe harta politică a Europei în prima mie de ani a erei noastre pe teritoriului Imperiului Roman în declin au urmat în mare acelasi scenariu.

Popoarele migratoare se instaleaza în Imperiu, se creștinează sau vin deja creștinați, unde beneficiază de know-howul instituțiilor romane și își fondează statele în componența cărora intră populația latinofonă existentă deja la venirea lor, o mică parte a ei (elitele) ajungând să facă parte din clasa conducătoare al cărei nucleu principal este dat de migratorii războinici.

Spre deosebire de noi românii, vecinii noștri bulgari și unguri și-au fondat statele până în anul 1000 e.n. Ambele state au fost create de triburi migratoare venite din Asia și sedentarizate pe teritorii cu populație locală romană și slavă (în cazul ungurilor, și germanică) în contexte externe care au favorizat aceste creații politice.

Maghiarii, populație fino-ugrică, din ramura ugriană, originară din spațiul cuprins între Munții Altai și nordul Iranului care pleacă în secolul I e.n. din această regiune și se așează pentru o vreme în ținuturile cuprinse între Munții Urali, fluviul Volga și râul Kama. Bulgarii, populație de neam turc cu rădăcini în Asia Centrală au poposit în stepa Ponto-Caspică și în regiunea râului Volga în secolul VII e.n. O diferență importantă între triburile de maghiari și bulgari, ambele sedentarizate la finalul migrației lor pe teritorii cu populație locală de alt neam, este aceea că bulgarii au fost asimilați de populația locală majoritar slavă, urma lor păstrându-se doar în numele țării, pe când în cazul maghiarilor procesul s-a derulat invers.



Bulgarii au sosit primii și s-au instalat pe teritoriul Imperiului Roman de Răsărit când acesta era zguduit puternic de criza iconoclastă care l-a slăbit foarte mult. Din această cauză bizantinii i-au acceptat până la urmă pe bulgari ca foederati (aliați), ulterior ei creștinându-se în ritul răsăritean. Capitalele țarilor bulgari s-au construit cu ajutorul arhitecților și meseriașilor romani care le-au făcut inclusiv vasele de navigație pe mare și mașinile de război utilizate de aceștia în campaniile lor de cucerire a noi teritorii. Astfel, după ce bulgarii iau în stăpânire mai întâi o parte a teritoriului de la sud de Dunăre (sosirea masivă a slavilor cu un secol în urmă îi forțează pe români să se refugieze la nord de Dunăre și în zonele muntoase ale peninsulei Balcanice), in secolul VIII își extind dominația și la nord de Dunăre, ajungând la sfârșitul secolului IX să atingă expansiunea maximă.

Aproape tot teritoriul României de astăzi și partea de est a Ungariei, dar și Bugeacul (Basarabia istorică) era controlat de bulgari. Românii, care înaintea venirii bulgarilor trăiau atât la nord, cât și la sud de Dunăre, au intrat automat în sfera de dominație politică a bulgarilor care le-au impus să adopte ritul creștin slav estic, în locul celui de formă latină adus pe teritoriul locuit de ei de împăratul Constantin in 325 e.n., și alfabetul chirilic. A fost momentul când s-a distrus una dintre cele mai importante legături psihologice și spirituale cu restul lumii latine occidentale. După ce Ioan Tzimiskes începe cucerirea Bulgariei în 972, Vasile al II-lea Bulgaroctonul o desăvârșește în jurul anului 1000, punând astfel capăt primului stat (țarat) bulgar.



Spre sfârșitul secolului IX sosesc din stepa euroasiatică și maghiarii care se așează pe Tisa. După bătălia de la Lechfeld din 955, când ungurii sunt învinși de vecinii lor germani, dispariția statului lor amenințat după această înfrângere decisivă este împiedicată de protecția pe care Papa Silvestru le-o acordă în schimbul statutului de stat vasal Romei (regat apostolic), urmată de creștinarea lor în masă, în jurul anului 1000. După această dată ungurii își extind stăpânirea până la arcul carpatic, astfel încât în secolul XIII pe harta politică a Europei Regatul Ungar înghițea tot teritoriul de la vest de Carpați.
Cucerirea Transilvaniei de către unguri, derulată între secolele XI-XIII, îi va împiedica și pe românii de aici să aibă propriul stat, așa cum s-a întâmplat în cazul românilor de pe cuprinsul primului Țarat Bulgar.
După retragerea Aureliană din provincia Dacia, lumea latină a continuat să existe și la nordul Dunării, nu numai la sud.

Există în acest sens dovezi arheologice incontestabile. Ceea ce deosebea însă, esențial, teritoriul lumii latine de la nordul fluviului de cel din sud era lipsa acelor instituții ale Imperiului Roman pe care migratorii le-au folosit ca să-și întemeieze propriile state. Începând din secolul II, când romanii cuceresc definitiv Dacia, până în secolele VII-VIII, în creuzetul acestei lumi latine populând spații vaste din nordul și sudul Dunării s-a desfășurat procesul formării poporului român, care a avut focarul în regiunile de deal și de munte ale Daciei Romane fondate de Traian, în Transilvania intracarpatică, de unde s-a alimentat în tot restul acestui vast teritoriu.

La sfârșitul etnogenezei lor (sec VIII), românii de pe ambele maluri ale Dunării sunt dominați politic de bulgari (primul Țarat Bulgar), cei de la sudul fluviului având o pondere mai mică ajungând cu timpul să formeze enclave de limbă romȃnă peste tot în Balcani, unde din cauza izolării și influențelor slave și grecești inevitabile, din trunchiul limbii romȃne încep să crească ramurile dialectelor sale. Pentru că la sud de Dunăre nu s-au format limbi de origine latină distincte, ci doar dialecte ale limbii române, istoricii au avut un argument solid să afirme că romanicii (latinofonii) de la nordul și sudul Dunării au avut contacte strânse în tot acest interval lung de timp și că izolarea românilor de la sud de fluviu de marea masă nord-dunăreană a poporului lor din cauza bulgarilor si slavilor sudici s-a făcut târziu, când glotogeneza și etnogeneza românilor erau încheiate.

Primul stat la crearea căruia românii au avut un rol determinant furnizând dinastia conducătoare (dinastia Asăneștilor) a fost Țaratul Româno-Bulgar (1185-1258), întemeiat la sud de Dunăre cu capitala la Târnovo. El stăpânea teritorii de pe ambele maluri ale fluviului și a sfârșit prin fragmentarea în formațiuni politice mai mici cucerite de către Imperiul Otoman.

La nord de Dunăre, nemaiexistând demult instituțiile administrației romane care să asigure suportul fondării unui stat și aici, zona fiind expusă invaziilor migratorilor timp îndelungat (cauza retragerii aureliene din această parte a Imperiului Roman), românii nu au avut posibilitatea să se organizeze politic într-un stat mai devreme de sec XIV, nucleele economico-sociale și politice românești nedepâșind nivelul unor cnezate și voievodate cu anvergură politică mai mică. Acesta este și motivul pentru care pe nicio hartă politică care tratează istoria primului mileniu al erei noastre nu apar românii, ceea ce nu înseamnă că ei nu existau fizic în această parte a Europei.

Cum am arătat, odată cu extinderea stăpânirii Regatului Ungar (sec XI-XIII), cnezatele și voievodatele românești existente pe teritoriul cuprins între râul Tisa și curbura Carpaților intră treptat sub stăpânire maghiară astfel încât apariția unui stat românesc pe acest teritoriu se va amâna până la începutul secolului XX. În schimb, pe teritoriile din afara arcului carpatic, românii vor avea ocazia în secolul XIV să-și unească formațiunile lor statale mai mici cu ajutorul unor voievozi din Transilvania și să formeze primele două state românești de sine stătătoare: Țara Românească și Moldova.

Dacă apariția statelor vecinilor noștri bulgari și unguri a fost favorizată de instituțiile romane prezente pe teritoriul cucerit, de criza Imperiului Bizantin, de sprijinul Papei Silvestru, și nu în ultimul rând de calitățile acestor popoare, apariția primelor două state medievale românești a fost favorizată în nord de criza Regatului Ungariei, slăbit de conflictele dintre cumanii stabiliți în regat (șapte din cele doisprezece triburi câte avea poporul cuman) și marea nobilime în timpul domniei regelui Ladislau Cumanul, de invazia tătarilor Hoardei de Aur din 1285 și asasinarea regelui în 1290, urmate de marea anarhie din 1290-1308, și în sud, de destrămarea Țaratului Româno-Bulgar (1258). Sunt istorici care avansează chiar posibilitatea unei continuități imperiale dintre imperiul Asăneștilor și Țările Române.



Chiar dacă Regatul Ungariei, refăcut după criza prin care trecuse, încearcă să reinstituie pe cale militară suzeranitatea asupra Țării Românești, prin Carol Robert de Anjou învins de Basarab I la Posada (1330), și asupra Moldovei, prin Matia Corvinul învins de Ștefan cel Mare la Baia (1467), cele două state ale românilor vor rămâne o realitate politică până la unirea lor din 1859. La aproape două sute de ani după celebra bătălie de la Posada, în urma unei bătălii la fel de hotărâtoare pentru destinul unei țări, Mohacs (1526), însuși Regatul Ungariei va înceta să mai existe sub forma de Regat Independent al Ungariei ca teritoriu unificat.

Am văzut cum românii, după șase sute de ani de la sfârșitul glotogenezei și etnogenezei lor (sec.VII-VIII) în care nu au avut un stat, au reușit în secolul XIV să aibă chiar două, Țara Românească și Moldova.

Aceste țări românești înglobau doar acea parte a teritoriului întins locuit de români la sfârșitul etnogenezei lor care a rămas necucerită de vecinii mai puternici de la sud și nord.



Am început acest articol punând o întrebare generică. Îl voi încheia punând aceeași întrebare în cazul particular al românilor: Cum au supraviețuit românii șase sute de ani în condițiile în care nu au avut un stat al lor care să le slujească interesele? Cum au supraviețuit românii care au trăit o mie de ani pe teritoriul altor state până când în 1918, unii dintre ei pentru scurt timp, s-au regăsit alături de ceilalți români într-un singur stat?

Răspunsul este același pentru toate popoarele care pe traseul lor istoric au trăit în diverse perioade în state care nu le garantau dreptul la educație în limba maternă: vorbindu-și limba acasă și transmițând-o din generație în generație peste timp. Căci limba este recipientul care păstrează în el cultura și tradițiile unui popor asigurându-i o identitate care îl ferește de pericolul asimilării, oferindu-i cheia supraviețuirii.



Într-o Uniune Europeană în care statele națiune se vor transforma treptat în regiuni-provincii ale acestui nou Imperiu care va pune accentul mai mult pe drepturile individuale, decât pe cele de grup, am încredere în viitorul românilor care având gena limbii vor face față provocărilor care urmează, „căci a neamului poveste înainte mult mai este.”

În același timp, având în vedere experiența lor istorică, cred că românii se vor dovedi înțelepți respectând mereu dreptul la educație în limba lor maternă a tuturor celor de alt neam care trăiesc pe același teritoriu cu ei.











Sus