Joi, 20 Septembrie 2018
Joi, 20 Septembrie 2018


Călimară / Ce avem noi cu Schisma lor?

Ce avem noi cu Schisma lor?

In urma cu aproape trei ani, cu ocazia festivității prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la fondarea Universității din Iasi, (http://anonimus.ro/2013/06/ce-se-intampla-cu-natiunile-istorice-ale-europei/) o rara avis, profersorul Paul Gottfried din Pennsylvania, într-un discurs splendid și transparent, îi felicita pe români – împreuna cu toate națiunile Europei de Est, pentru faptul de a-și fi conservat un anumit instinct al identității și intereselor national-istorice. Contextul în care el se simțea chemat să insiste asupra importanței acestei moșteniri este cel al ravagiilor politic corecte asupra Occidentului european și asupra Americii, ravagii pe care le descrie într-un ton liniștit și lipsit de iluzii. Toate bune și frumoase, avem ceva ce alții au pierdut, am fi tentați să zicem, Freude herrscht! Dar sunt încercări de trecut și dau mai bine cuvântul iscusitului orator:

„Pentru reușita acestei a doua încercări, va trebui sa evitați Scylla și Charybda trecute și prezente, adică și naționalismul divizator, care face imposibile relațiile cu vecinii și pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului și presiunilor globaliste care vă atacă dinspre Occident. De acum vechile pericole și tentații pot să nu mai fie atât de periculoase, așa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie să le faceți față ca națiune cultural-politică. Vă rog să rețineți că nu vă îndemn să începeți să vă certați cu ungurii sau cu rușii sau chiar să vă reprimați expresia sinceră a simpatiei pentru americani.“



                                            Ludovic de Anjou în CHRONICON PICTUM

Descendent al unei familii de evrei germanofoni din Ungaria, Paul Gottfried nu poate fi iubit de media americană sau EU la moda și este catalogat cu epitetul elocvent de „paleoconservator“. Sună oarecum a „peleo-litic“, dar în fapt este o creație lingvistică menită să desemneze oameni conservatori serioși, care nu se sfiesc să amintească importanța factorilor dezvoltați în mod organic, în și prin societate, precum și labilitatea prin contrast a acelor concepte ideologicice străine de substanța organică a unei societăți. Știm prea bine ce vrea sa spună.

Pentru noi, este evident important să punem focusul pe acel îndemn, adresat în egală măsură românilor și maghiarilor, de a găsi un drum în deplin acord cu demnitatea națională, dar care să depăsească impasuri de secol XIX: „Să nu vă certați!”. Privind evoluția ultimilor 25 de ani, nu este vorba despre o evoluție descendentă, de ambele părți. În 1990, un montaj la Târgu Mures nu a avut nicio șansă, acolo unde ani mai târziu, sărmana Jugoslavia s-a dezmembrat prin ațâtarea unor focuri în esență nu cu mult mai diferite. Să fim recunoscători!

Eu sunt un fan Orbán, pentru tenacitatea cu care acesta apară interesele poporului său împotriva marilor mastodonți globali; îmi place simplitatea cu care știe să spună „dacă în doi ani nu faceți profit în aceasta tară, atunci plecați – căci nu voi crede că veniți pentru a înregistra pierderi“. Ar fi bine dacă ar exista și în România oameni de decizie hotărâți să reprezinte prioritățile cetățenilor care i-au votat, mai înainte de toate.

Pe de alta parte, simpatia mea pentru Orbán se oprește la politica sa națională. Și aceasta nu în primul rând ca român – ci ca om ponderat și informat. Această politică își are obârșia într-o atitudine împleticită într-o viziune a istoriei care s-a născut în 1870, la un moment precis, întorcând pe dos cam tot ce fusese până atunci și refuzând să ia act de nota de plata oferita 50 de ani mai târziu pentru lipsa de clarviziune.



În 19 august, Cluj-Napoca împlinește 700 de ani de când a devenit oraș, iar locuitorii lui, orășeni, prin privilegiile acordate de Carol Robert de Anjou.

Iată că de atunci, minciunile istorice se repetă și se pare că atitudinea de victimă obturează vederea chiar și a unui om inteligent precum Orbán. Necitind în limba maghiara, îmi este greu sa evaluez în ce masură istoriografia politică, care la 1870 a fost introdusă de un profesoraș de liceu, Roesler (Rösler), ce a sucit mintea unor învațati cu experientă, precum Gamilscheg, și nu numai el, istoriografie care și-a reluat avântul în încercarea de judecată stalinistă a unui … cronicar vechi, dusă de catre Köpeczi Béla în tomuri frumos cartonate. Nu știu cât de crezute și respectate sunt aceste deviații de la cunoaștere.

Cred că sunt destul de numeroși intelectualii din Ungaria care le înțeleg locul în praful evoluției – dar probabil că sunt puțin ascultați de Orbán și main stream, la fel cum în România un Boia sau Djuvara, lipsiți de orice spirit istoric și cognitiv, domină tobele mediilor. Și asta nu este bine – nu este bine, gândindu-ne la avertrismentul înțeleptului „paleoconservator“. Nu este bine, și deoarece mă tem că numeroși vor fi cei care se vor grăbi să mă înțeleagă cât se poate de greșit, să fie foarte supărați pentru discutarea unor ipoteze care pentru dânșii poate figurează ca fundamente, și nu ca niște invenții ale unui fine de secol XIX.

Contemplând dileme de acest tip și în căutarea naturală a unui răspuns la întrebarea umană: „Doamne, de ce este așa?“ și „Oare este necesar să fie așa, nu se poate altfel?“, o descindere la punctele nevralgice ale istoriei a scos la iveală răspunsuri și revelații neașteptate, de natură să pună într-o lumina sănătoasă întreaga relație a acestor doua nații importante ale îngemănării eurasiatice: maghiarii și românii.



                                                       Forint de aur - urma Angevinilor


Istoria veche este mitizată de maghiari și de români (în alt fel), dar nici unii nici alții nu se apleaca asupra unui amănunt esențial: românii au fost recunoscuți tot timpul sub Arpadieni, au avut Universitas Valahorum, unde se judeca după o lege proprie, Jus valachicum, a carei veste s-a răspândit până în Polonia și chiar în Scandinavia.

Existau, cu structură socială și nobiliară, recunoscuți de Arpadieni, iar aceștia nu se înghesuiau să dea ascultare îndemnurilor Vaticanului, care le cereau să „rezolve“ situația „schismaticilor“, ci lăsau oamenii să trăiască! Căci, este adevarat, ei mai întrețineau și alți mai mult decât schismatici, chiar păgâni (adică: musulmani), ca popor înrudit, bashkirii. Aceasta situație de conviețuire înțeleaptă, aș spune, de revolta pasivă față de marile puteri a Arpadienilor, ce prevestea parcă singura atitudine compatibilă cu comunsimul, a durat până la 1300.

Odată cu venirea la putere a unei ramuri de aventurieri a Angevinilor, înfranți în Țara Sfântă, în rolul de urmași ai Arpadienilor, fidelitatea față de cerințele papale va deveni prioritară. Bashkirii sunt rugați frațește să se convertească, sau dacă nu, să se rertragă în teritoriile selgiucilor, iar românii nu sunt bine văzuți, mai ales după ce încercarea de a lua în serios relații mai mult formale de vasalitate, au dus la înfrângerea primului mare Angevin la Posada și înființarea statelor românești extracarpatice – eveniment „de nevoie“, căci inconform cu forma de organizare tradițională româneasca (sau valahă, pentru cei care prefera termenul): mici comunități devalmașe, cnezate mai ziceau unii, legate prin legea stramoșească.

Pe scurt, 50 de ani după venirea la putere, Angevinii anulează toate drepturile românilor, îi bleastămă – cam in stilul blestemelor reciproce rostite cu 300 de ani în urmă cu ocazia Marii Schisme – urmând distrugerea românilor ca etnie de sine stătătoare, ei devenind mai mult o stare socială, în timp ce conducatorilor lor le era oferită alegerea între maghiarizare și lentă decadere socială – excepțiile există, dar sunt rare!

Cam aceasta este esența și originea reală a conflictelor dintre maghiari si români: adoptarea conflictului impus de cei care se răfuiau prin biserică, ca să știe care este „mai roman decât celălalt“ – adică francii față de „bizantini“ – care au fost numiți așa doar când primii au învinși definitiv...

Această origine nu este înscrisă în natura etnică proprie, cum încearcă să ne convingă reviziile istorice ale ultimelor două secole.

Ea nu a venit la noi călare pe cai din Asia, dimpotrivă, începuturile au fost sub nota unei coexistențe pașnice pe care cei ce au urmat au făcut tot posibilul sa o uite. Dimpotrivă. ea este un produs al jocului marilor puteri și al zonei de tranziție locuită de popoarele noastre. Tranziție între marele Imperiu Roman de Răsărit, aflat în lentă decadere și pulsantul tânăr imperiu ce se vroia „Roman de Limbă Germană“.

Nu poate fi vorba să negăm avantajele evidente de care a profitat Ungaria, acceptând conducerea acestora, de facto, reprezențanti ai Puterii centrale papale. Dar este timpul să ne trezim din amnezie și să realizăm că nimic altceva decât conflictul confesional al ALTORA a pus securea la rădăcina relațiilor dintre români si maghiari, deci conflictul este extern, nefiind în natura ființei.

Aceste încorsetări confesionale i-au invățat pe maghiari să-i umileasca pe români dupa însăși litera legilor date de Ludovic la Turda, în 1355 și 1366. Nu regii lor Arpadieni și nici natura lor adâncă.

Iar românii au replicat cu rezistență ascunsă nu din potrivnicie naturală, ci datorită aceluiași tratament deformat. Nu este de mirare că Köpeczi Béla în încercarea sa de a-i elimina pe români din istorie, este obligat să recurgă la o cronică maghiară în principiu mai veche decât cea a anonimului lui Béla – dar de facto mai recentă, ea pastrându-se doar într-o transcriere din secolul XV. Deci mult ulterioară blestemului impus românilor – și deci, în mod firesc, modificată în toate referințele la acel popor care pe vremea lui Béla încă era respectat, dar devenise paria si „schismatic“ în secolul XV.



Ar fi bine, gândesc, dacă mai multi maghiari, istorici sau muritori de rând ca mine și ca voi, s-ar apleca cu mai multă atenție asupra acestor detalii. Sunt convins că opiul potrivniciei poate fi eliminat și nu trebuie inventat nimic în acest scop. Ceva efort de înțelegere și redescoperire a originilor reale, atât. Deci, dragă cititorule sau cititoare – daca ai ajuns până aici, foloșeste răgazul pentru a te întreba: oare care este atitudinea firească – cea a Arpadienilor, sau ceea ce a urmat?




Sus