Miercuri, 18 Septembrie 2019
Miercuri, 18 Septembrie 2019


Călimară / Pasiunea și creația din provincie – români și maghiari

Pasiunea și creația din provincie – români și maghiari

În valea Târnavei-Mici, la 45 de km de Tg.-Mureș, în satul Dîmbău, trăiesc doi artiști plastici, creatori de valori, colecționari îndârjiți

Intrând în casa familiei Ionașiu Radu și Székely Margit, situată în vecinătatea municipiului Târnăveni, doar ospitalitatea gazdelor rivalizează cu diversitatea creațiilor proprii: picturi în ulei pe pânză sau pietre, portrete în cărbuni, decorațiuni, sculpturi în lemn, colecții de scoici, de fluturi, reptile – ca și cum aș fi intrat într-un muzeu al satului –, coarne de cerb, rădăcini de diferite forme și dimensiuni, toate transformate în valori de care meșteșugarul iscusit nici n-ar mai dori să se despartă…



Radu, mult prea entuziasmat de vizita noastră, pare dornic să arate totul, povestind fără întrerupere istoricul fiecărei creații. Multe dintre ele, adevărate opere de artă, au prins viață după ce le-au ieșit în cale prin păduri, pe câmp sau în albia râului, obiecte simple, pe lângă care omul ar trece fără să le observe. El le-a adunat și le-a dat viață cu multă pricepere și dăruire.

„Colecția de scoici am început-o eu, dar fata noastră cea mare, Melinda, care acum lucrează la Paris, într-un atelier de creație, a ridicat-o la un nivel științific adunând exemplare extrem de valoroase din toate colțurile lumii, căutând istoricul lor și descriind fiecare în parte, la fel și pietrele, dintre care unele sunt rarități paleontologice” – spune Radu Ionașiu în timp ce ne arată fiecare colțișor al imperiului lor de creație.

Soția sa, Margit, mult prea modestă, pictează și-și ajută partenerul de viață de peste treizeci de ani cu o rețetă proprie a materialului aplicat pe ramele arhaizate, tip baroc. Creațiile ei sunt cunoscute în comună și împrejurimi, a participat și la expoziții, dar pentru ea cea mai mare realizare sunt cele trei fete: Melinda, Izabella și Bori. A imortalizat casele țărănești, părăsite, dintre care multe au fost demolate, în locul lor ridicându-se deja altele.

„Îți mai aduci aminte de căsuța aceasta? – și-și plimbă privirea către un tablou cu o casa țărănească pictată de ea, care atârnă pe peretele camerei. Căsuța nu mai există decât în acest tablou.

Am încercat să imortalizez pentru posteritate ce puteam și eu… Și ca să salvez țiglele vechi, de o calitate excepțională, am început să pictez și pe ele, de exemplu biserica satului” – explică pe un ton molcom ca adierea vântului de primăvară.



Am întâlnit multe familii mixte, artiști profesioniști sau amatori, oameni simpli sau intelectuali, dar calmul, înțelegerea și armonia care radia din fiecare colțișor al încăperilor arhipline de lucrările soților Ionașiu mi s-a părut de o raritate demnă de admirație, pe care doar oamenii cu suflet blând o stăpânesc.



La despărțire, i-am întrebat cum își valorifică talentul și dacă aceste încăperi supraaglomerate le aduc și ceva profit. Atunci, dintr-o dată – dincolo de cuvinte –am înțeles adevărul crunt. „Ar fi nevoie de o persoană pricepută, care să promoveze lucrările noastre. Din propriile puteri nu prea reușim…” – au concluzionat cu resemnare.









Sus