Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Călimară / Un autoportret

Un autoportret

Apariția în limba română a unei cărți despre personalitatea literară și politică a lui Markó Béla nu poate să treacă neobservată de cei ce i-au cunoscut poezia și i-au urmărit cariera publică, oferind posibilitatea și riscul confruntării cu ceea ce s-a configurat deja în mentalul fiecăruia și ceea ce ni se oferă de către cel în cauză însuși, căci este vorba despre o carte de confesiuni, un interviu-maraton acordat lui Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară.* Trebuie să spun că titlul cărții m-a contrariat de la bun început.

Primul lucru a fost să mă uit la titlul original, unde este vorba despre Cartea maghiară (A magyar kártya), ruleta este un joc al hazardului mecanic, orb, al unor raporturi de forțe fizice, pe când jocul de cărți presupune participare afectivă, psihică, intelectuală, volițională, la jocul de cărți intervine opțiunea pentru o combinație sau alta dintr-un număr mai mare de posibilități, nu-i totuna ce carte joci, nu-i totuna cu ce carte îți răspunde adversarul, pentru că jocul de cărți se desfășoară cu parteneri, pe când ruleta… la jocul de cărți, adversarul te poate constrânge să joci într-un anumit fel, să sacrifici o anumită carte dintr-un calcul care vizează un câștig ulterior, pe când ruleta… în jocul politic e la fel ca la cărți, e ca un pocher subtil, perfid, ticălos, cacealmist, un joc de strategii, de cedări inteligente și ademeniri în capcane, de stăpânire de sine și evaluări, de anticipări și provocări, de derutări și simulări, pe când ruleta… în acest joc e vorba de tot arsenalul de tertipuri, stratageme, subterfugii, păcăleli, ipocrizii, măști și orice altceva ce poate sluji într-un fel sau altul la obținerea unui avantaj. Așadar, cartea maghiară, pe cartea aceasta s-au jucat în anii postrevoluționari o sumedenie de mize, multe dintre ele resimțite în viața de toate zilele.

Înainte de a fi politician și personalitate publică, Markó Béla a fost și a rămas un remarcabil poet, eseist și traducător, inclus de mine în antologia Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania, în care i-am creionat un scurt portret liric și-i stabileam un loc în fenomenul cultural maghiar din România prin însuși gestul selecției, care n-a ținut seamă de poziția publică dobândită de el. Redau aici un pasaj din această prezentare: „A debutat, ca majoritatea autorilor maghiari din România, în colecția Forrás a Editurii Kriterion în anul 1974 cu volumul În orașul cuvintelor (A szavak városában), volum al cărui titlu sugerează că între coperte vom descoperi o poezie a diversului citadin, dar întregul volum este, de fapt, o discret mascată elegie bucolică în care, ca pâlcurile de maci în lanurile de grâu, distonează câteva elemente străine peisajului (…) Imaginile surprinzătoare, metaforele șocante de o prospețime izbitoare, aluziile livrești inserate în text ne dau măsura talentului său încă după prima carte. Impresia de ansamblu este că în prima perioadă de creație poezia lui Markó nu se poate sustrage total de sub influența covârșitoare pe care au exercitat-o asupra întregii lirici maghiare cei doi maeștri: Szilágyi Domokos și Lászlóffy Aladár.

Sub presiunea acestora și în strădania de a se îndepărta de modele, de a-și găsi drumul propriu, poezia din perioada următoare se schimbă radical, poemul epic devine dominant (…). În poezia lui Markó se observă o cotitură și o tendință puternic ascendentă în a doua jumătate a deceniului al nouălea, marcată de apariția volumului Ani în flăcări. Poetul revine la vocea sa autentică din tinerețe ca la filonul de valoare al creației sale. Își încearcă puterile, cu multe reușite notabile și majore, și în sonet, această armură cu măsură fixă în care puțini au reușit să se simtă în largul lor, în care poți face dovada virtuozității, dar te poți și rata. Markó Béla reușește cu superlative, dând impresia, după ce a frecventat stiluri și modele diferite, că toată creația sa anterioară n-a fost decât o lungă perioadă de ucenicie la maeștri, un exercițiu de transpirație care i-a premers perioadei de exprimare plenară, de grație”.

A trecut multă vreme de atunci, dar tușele acestui portret nu s-au schimbat în mod esențial. Mărturisesc însă că n-am putut răspunde decât foarte evaziv la o întrebare recentă a unui critic român, care îmi cerea să-l încadrez pe poet într-o ierarhie a liricii maghiare moderne. Pe cât de laxă era circumscrierea, la fel a fost și răspunsul, între cei mai buni douăzeci din perioada postbelică, dar nici răspunsul acesta nu reflecta decât subiectivitatea mea sau imposibilitatea de a răspunde la asemenea întrebări irelevante. Un lucru este însă sigur: notorietatea politicianului o întrece cu mult pe cea a poetului și întunecă meritele omului de cultură nu numai în mediile românești, ci și cele ale limbii maghiare. Inclusiv această carte îl așează pe locul secund pe poet, deși aș fi vrut să fie altfel și chiar am crezut că va fi altfel când am citit motoul care patronează volumul: „Există totuși ceva ce nu se poate transmite prin poezie: ura națională.

Poezia veritabilă nu suportă decât adevărul, iar învrăjbirea națiunilor reprezintă triumful minciunii. Tocmai de aceea cred eu că ne putem traduce gândurile adevărate și drepte din maghiară în română și din română în maghiară” (Markó Béla, Prețul fildeșului). Am crezut că poetului i se vor pune mai multe întrebări decât politicianului, i se vor cere mai multe răspunsuri, dar balanța înclină și de data aceasta în favoarea politicului, trebuie să recunoaștem însă că domeniul atrage mai mult, incită, stârnește curiozitatea, cu atât mai mult cu cât este vorba de o personalitate aflată în toți acești ani în mijlocul evenimentelor, în cercurile restrânse unde s-au luat decizii, s-au prefigurat destine. Și este justificată orice tentativă de astâmpărare a curiozității atât a celui ce formulează întrebările, cât și a cititorului.

Structura cărții este diacronică, exact cum m-am așteptat, începând cu „amintirile”, cu istoria orală a familiei, transfer care-i revine bunicii, ca peste tot unde nepoții rămân în grija lor, informații despre obârșie, despre vremuri neguroase, despre predecesori, familia trăgându-se din vechi coloniști italieni, cum atestă numele și denumirea localității de origine a familiei, așezarea italienilor, Tălișoara, dar astea contează numai de coloratură transilvăneană. Ceea ce e de luat aminte aici: Markó Béla consideră, în ciuda părerii cvasiunanime, că familia secuiască se organizează în jurul femeii, nu al bărbatului, care e cam hoinar („bunica fusese o viață întreagă femeia în jurul căreia gravita totul, ea dirija familia, ea era stăpâna casei. În familiile secuiești femeia comandă. E doar o iluzie că ar fi altfel. Prietenii, colegii mei din Secuime insistă fără drept de apel, încearcă să mă convingă că este vorba de o comunitate care gravitează în jurul bărbatului.

După părerea mea, în nici un caz nu este vorba de așa ceva, dimpotrivă. Bărbații hoinăreau în lung și-n lat prin lumea cea mare, munceau pe unde apucau, iar femeile răspundeau de familie, o țineau în frâu”. p. 11), caută de lucru și la distanțe mari de casă, mulți au ajuns ca dulgheri, zidari, pietrari sau transportatori și la București, a existat o vreme în care în capitală erau atât de mulți maghiari încât Bucureștiul era considerat al doilea oraș maghiar ca mărime, fapt neconfirmat de statistici, dar recensământul din 1930 arată că numărul lor era considerabil, aflându-se pe locul al treilea, după români și evrei (Hencz Hilda, Bucureștiul maghiar. Scurtă istorie a maghiarilor din București de la începuturi până în prezent, Editura Biblioteca Bucureștior, 2011, p. 144).

Născut în orășelul Târgu-Secuiesc, Markó a copilărit într-un mediu excesiv de conservator, dominat de un „naționalism defensiv” (p. 26), unul care „îi educase pe oameni într-un spirit de un naționalism aproape de un romantism sălbatic. Era o lume închisă” în care oamenii au identificat „oprimarea cu românii” (p. 25) pentru că „și experiențele istorice sunt amare” (p. 33). Orășelul copilăriei s-a dezvoltat ca un loc în care se organizau târguri, „dezvoltându-se ca un oraș al meșteșugarilor. Un oraș al cizmarilor, cum se spune, un oraș al breslelor, inclusiv în ceea ce privește arhitectura” (p. 43), în care s-a dezvoltat concomitent și învățământul, orașul având „un gimnaziu de peste trei sute de ani” (p. 43), orașul în care a turnat Gábor Áron tunurile folosite în revoluția de la 1848-49. Markó e de părere că ar trebui să se vorbească „mai precaut despre originea secuilor. Nu consider că este util, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere politic, să-i tratăm pe secui ca fiind un popor separat” (pp. 45-46), probabil că originea lor ar trebui căutată în teritoriul maghiar de dincolo de Dunăre, unde „graiul” este izbitor de asemănător cu al lor. „Cred că la ideea vehiculată de unii care consideră secuii un grup etnic separat au condus, în primul rând, deosebirile din domeniul administrației, modul particular de organizare, libertățile specifice, tagma secuilor liberi” (p. 47); „dincolo de o anumită limită, mă irită că se vrea cu orice preț ca secuii să fie prezentați ca o entitate separată.” (p. 49).

Teritoriul disputat reprezintă „pentru toți maghiarii, Ardealul este pământul strămoșesc. Despre cât este sau nu de motivat – se poate vorbi. Din punct de vedere etnografic, al literaturii și al muzicii populare, au rămas valori care în Ungaria nu au mai putut fi găsite, conservate. În Ungaria, timpul s-a derulat parcă mai repede” (p. 45), „Pentru maghiari, Ardealul este, motivat sau nu, pământul tradițiilor, răsăritul strălucitor al soarelui. Și românii vorbesc cu însuflețire despre faptul că Ardealul este leagănul limbii române, dar și aspectul acesta este doar un mit, la fel cum este în cazul nostru, să spunem, originea hunică. În cultura românească, Ardealul înseamnă într-adevăr apusul, deschiderea europeană. Pentru ei apusul, pentru noi răsăritul.” (p. 46)



E de admirat și apreciat sinceritatea lui Markó atunci când vorbește despre Ardeal, despre istoria și locuitorii lui, o face fără reținere, nu are tendința de a trece sub tăcere aspecte care ar putea stârni puseuri de reacții resentimentare, o face ca unul care crede că veșnica amânare a discutării problemelor delicate nu duce la eliminarea lor, ci la o acumulare de tensiune. Multe dintre opiniile sale nu sunt pe placul nici unei părți, probabil, dar ele pot constitui puncte de pornire ale unor dezbateri oneste. În plus, cunoscător fiind al celor două entități ale acestui spațiu bipolar care este Ardealul (care a rămas bipolar după emigrarea în masă a sașilor, dar care își va pierde din nou această structurare din clipa în care romii vor reprezenta „un factor cultural și politic”, p. 36), opiniile sale au o mare deschidere și empatie, lipsite de intransigența celui lipsit de perspectivă asupra celeilalte entități.

Ținutul secuiesc a dat culturii maghiare o seamă de personalități culturale, literare, științifice, istorice, politice, precum Apáczai Csere János, Gábor Áron, Mikó Imre, Mikes Kelemen, Körösi Csoma Sándor, Benedek Elek, Orbán Balázs, Tamási Áron, a căror memorie este cultivată cu pricepere și pioșenie, constituind totodată și un îndemn și ideal pentru generațiile tinere, ale căror perspective sunt însă tot mai limitate de condițiile istorice. O întrebare de o sensibilitate aparte pune problema egalității de șanse pentru copiii acestui ținut, și nu numai, ci al tuturor celor din regiuni izolate, aflate departe de centre urbane înfloritoare, depozitare de cultură.

După părerea sa, nu există și nu se poate realiza această egalitate în raport cu cei din centre unde accesul la educație calitativ superioară și informație este la îndemână și nici nu se poate înfăptui decât cu eforturi extrem de mari. Dar, probabil, se va putea reduce considerabil în viitorul relativ apropiat, cred eu, prin extinderea rețelei de internet și prin accesul copiilor din mediile defavorizate și zonele marginale la avantajele pe care le oferă. În plus, bagajul genetic își spune totuși cuvântul, chiar numele înșirate mai sus întăresc acest adevăr, pentru că nici ei nu făceau parte toți dintre cei ce pornesc cu prima șansă.

Nu știu dacă îndrăzneala tot mai evidentă a întrebărilor, care nu ocolesc temele sensibile, problematice, a venit pe parcurs, ca o consecință a răspunsurilor dezinhibate, sau a fost o convenție apriorică, oricum avem impresia că pentru Markó nu există, se pare, teme tabu, intangibile, răspunsurile sunt îndrăznețe, tranșante, fără echivoc, fără eterna scaldă în apa călduță a vorbelor, nu se feresc de chestiunile delicate, gingașe, spinoase, veninoase. Și nu este vorba numai de curaj, ci de convingerea sinceră că ele trebuiesc discutate, puse într-o ordine de priorități și așteptări pentru găsirea unor soluții viabile pentru majorități covârșitoare de ambele părți, atât de covârșitoare încât să domine pentru vremuri lungi vocile veșnic nemulțumite. „Conviețuirea trebuie fundamentată pe parteneriat, pe faptul că suntem egali”, „în viața de toate zilele trebuie să căutăm și să găsim posibilitățile conviețuirii” ca niște „oameni cu capul pe umeri” (p. 61).



Este binevenită clarificarea pe care o aduce Markó în privința cultului neașteptat și oarecum împotriva firii de care s-a bucurat o vreme scriitorul Wass Albert, dar și revirimentul interesului pentru Nyírő József, a cărui reînhumare a provocat un scandal internaționalizat din motive electorale, inițiatorii făcându-și rău atât lor, cât și scriitorului, al cărui trecut nu poate fi iertat sau șters. Pentru că este zadarnică orice „încercare încăpățânată de a-i găsi scuze, explicații pentru biografia sa, fapte care nu pot fi și nici nu este permis să fie scuzate. Nu este vorba de interesul lui Nyírő, ci de interesul nostru. Nimeni nu poate fi disculpat din moment ce fusese atașat de extrema dreaptă sau dacă avusese asemenea perioade în viață” (p. 55), chiar dacă scriitorul respectiv are și câteva scrieri importante în care descrie cu măiestrie viața grea a secuilor. Dar Markó nu-l consideră pe Nyírő „un scriitor de linia întâi, e prea exaltat (…) limbajul lui Nyírő este artificial, fals.

Nu are umor” (p. 55) în comparație cu Tamási Áron, cu care a fost adesea la concurență, despre care afirmă lucruri pe care eu însumi le-am afirmat în repetate rânduri, anume că proza lui are toate ingredientele necesare pentru a fi socotită deschizătoare a unui realism magic aparte prin felul în care începuse, „exista o șansă pentru marea proză din Ardeal, dar nu s-a realizat. Ce se spune în legătură cu proza sud-americană, de exemplu, ei bine, ceva asemănător existase și la noi, dar nu s-a concretizat nimic” (p. 56), iar continuatorul său cel mai înzestrat, Sütő András, împinge limbajul într-o „formă atinsă de manierism” (p. 56), și față de opera lui interesul scăzând extrem de mult într-un timp foarte scurt, însă dramaturgia și prozele scurte din ultima perioadă în vor asigura un loc peren în istoria literaturii, pe când Wass Albert este sub nivelul tuturor.

Romanele lui Tamási, al căror erou central este Ábel, și cartea lui Sütő András, intitulată Un leagăn roșu pe cer (Anyám könnyû álmot ígér), în traducerea lui Romulus Guga, au reprezentat momente de cotitură, „din motive diferite, firește. Ar fi putut constitui temelia pe care apoi să se construiască o întreagă orientare. Ardealul este o regiune în care sunt concentrate tot felul de belele, haos identitar, probleme istorice, credințe, erezii, diferite tradiții, religii, culturi. Acest haos minunat, hai să-i spunem astfel, existent în Ardeal, greu îl găsești în altă parte și, paradoxal, tocmai din cauza asta arta de aici ar putea fi universală. Este vorba concomitent de haos, de influențe reciproce și, totodată, o existență separată, dură, din când în când chiar fundamentalistă” (p. 57). Pe fondul reizbucnirii naționalismului în anii ’90, au fost readuse în spațiul public autori și opere care altfel ar fi rămas în sertarele prăfuite ale trecutului, astfel se explică și cultul lui Wass, născut din nevoia de a umple un gol și de a crea un bastion de apărare, de a găsi o umbrelă sub care să se adune la un loc cei ce se simt amenințați. Poezii patetice care îndeamnă la ocrotirea, păzirea valorilor identitare are și Reményik Sándor, care este un poet onorabil câtă vreme se limitează la temele firești și eterne ale poeziei, dar își retează singur deschiderea spre universalitate din clipa în care devine tezist, se condamnă să fie vocea unei orgolii rănite ori a unei spaime viscerale.

Pentru că a fost cel mai autentic admirator al lui Ady și s-a străduit cu reușite remarcabile să-i semene, l-am inclus în amintita mea antologie, cu un număr redus de traduceri, e adevărat, și i-am tradus ulterior, la cerere, poemele scrise la Valea Vinului, incluse în volumul Ultima casă, dar am refuzat să-i traduc, la solicitări ulterioare, poeziile de tentă patriotardă, cu ton ofuscat. Dar în timp am constatat că poetul se păstrează în conștiința publică tocmai prin aceste creații minore, dar asta pentru că numai la ele se face apel la întruniri de diverse feluri, restul operei sale rămânând cvasinecunoscută. Aceste clarificări vin să susțină inclusiv ierarhiile mele, stabilite aproape inconștient, doar pe baza lecturilor și empatiei. Markó a avut și are posibilitatea de a-și exprima răspicat și punctele de vedere „care diferă de opinia publică” (p. 62), dar crede că nu a făcut destul în acest sens, „nu cred că-n anumite situații mi-am exprimat opinia personală suficient de persuasiv, de puternic, de accentuat, de consecvent”, însă ar fi refuzat să inaugureze vreo statuie a lui Wass Albert, chiar dacă ar fi fost rugat, spune el, „aș fi declinat o asemenea invitație, trimițând pe altcineva în locul meu” (p. 63), numai că acest refuz personal ar fi implicat Uniunea în aceeași măsură, orice reprezentare ar fi girat acordul ei.

Markó Béla mărturisește că nu se consideră un om comunicativ, a avut o perioadă când avea complexe de a vorbi în public, handicap pe care a trebuit să-l învingă prin voință și disciplină. Asta în ciuda faptului că atât universul poeziei, cât și lumea politicului pretind disponibilități de comunicare, chiar dezinvoltură. El și-a dorit de copil să devină poet, a aspirat la acest statut, își dorea să fie asemenea unor modele precum Petőfi, Arany, Ady, József Attila, politica n-a fost decât „îmbrăcarea unei uniforme”, „despre așa ceva este vorba și-n cazul politicii, porți o uniformă invizibilă” (p. 66), însă politicul l-a acaparat într-atât încât l-a îndepărtat cu totul de poezie, „am fost complet dominat de politică, n-am simțit nevoia să scriu poezie. Am scris poezie ultima oară în 1995, înaintea unui lung deceniu de tăcere” (p. 67).

După acest deceniu de tăcere, recunoaște franc: „Făcând politică, am produs mult rău naturii mele poetice. După un timp, oamenii nu mai sunt curioși să afle cum este un politician în interiorul sufletului său. (…) Nimeni nu-i curios să afle ce gândește despre dragoste, ură, nici cum simte un politician, dacă-l preocupă sau nu întrebările legate de viață, moarte, existență, inexistență, Dumnezeu și lume, de credință și necredință” (p. 81). „Artistul, scriitorul este egoist, vanitos și, din când în când, invidios. Invidia este o problemă de moralitate, dar egoismul, vanitatea nu neapărat” (p. 72). „După aproape un deceniu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc urgent să pășesc pe acel podeț îngust care încă mă conduce înapoi la forma adevărată a exprimării de sine, la poezie, dacă mai sunt în stare de așa ceva” (p. 73).

Și așa a venit sonetul, forma fixă care trebuie umplută cu parcimonie, pentru că nu ai la dispoziție mai mult spațiu, e un exercițiu de disciplină, măiestrie, talent. Revenirea la literatură înseamnă în același timp și o treptată îndepărtare de politică. În opinia lui Markó, în literatură, în artă, nu prea funcționează principiul evoluției, care ne-a fost inoculat în școală, „am ajuns la concluzia că în nici un caz nu-i adevărat că datorită artelor și literaturii urcăm, din pas în pas, pe scara. Cu toate acestea… aceste clișee există în capul nostru” (p. 102), „pe malul Mării Egee am recitit, pentru a treia oară, Odiseea… și iar am fost deznădăjduit. Odiseea conține totul. Odiseu este un veritabil european din zilele noastre” (pp. 102-103). „Arta se schimbă în permanență, dar n-aș avea curajul să spun că e o evoluție. Se schimbă. Atât.” (p. 119). Sunt numeroase alte opinii privind literatura și artele în general care ar merita să fie evidențiate, dar spațiul nu ne mai permite. Dar singurul lucru important este că aceste confesiuni vin după lungi perioade de decantări care le-au conferit calitatea cristalului.

Am insistat mai mult asupra literatului, deși nici în acest interviu n-a fost privilegiat, pentru că politicianul a acaparat și aici partea mai mare a spațiului, dar despre el voi spune mai puține, el este mult mai cunoscut decât poetul. Măcar din când în când să ocupe locul secund. Politicianul este un om cu discurs bazat pe șabloane, „vorbește întruna despre cei o mie de ani pe care-i avem în spate, despre cei o mie de ani pe care-i vom zidi în viitor, cu toate că politicianul trăiește în prezent, într-un prezent în care de cele mai multe ori se folosește de diferite tactici.

Cel mult speră că zidește viitorul, că pune bazele unei structuri durabile, apoi, la un moment dat, își dă seama că în lumea politicului care-l înconjoară este vorba, de fapt, de tehnicile privind obținerea și păstrarea puterii” (p. 77). Nici când este vorba de politică, Markó nu este genul hipersecretos, aproape că nu există întrebare la care să nu răspundă franc, fără ocolișuri, nu se ascunde nici în spatele atât de des invocatelor secrete de alții, nici nu urmărește să devină mai misterios, posesor al unor adevăruri care rămân pentru totdeauna apanajul celor aleși, el este politicianul interesat de probleme identitare, a făcut o „politică de reprezentanță etnică” (p. 78), de conservare a identității maghiare, a „felului în care se poate crea o relație între cele două etnii, astfel încât să rezulte o conviețuire bazată pe libertate și egalitate” (p. 77).

Răspunsurile la întrebările care vizează societatea și domeniul politicului detaliază „sincer și cinstit” o multitudine de evenimente și nuanțe, dedesubturi și manipulări, inventariază o sumedenie de lucruri cunoscute pentru noi, cum ar fi naționalismul ceaușist, retorica fascistoidă, antimaghiarismul, antisemitismul, antiminoritarismul, intoleranța față de orice fel de alteritate, vânzarea evreilor, a sașilor etc., însă chiar dacă ar putea părea plicticoase pentru generația matură, cititorul din alte arealuri, care n-a fost constrâns să le îndure, să le trăiască pe propria piele, n-ar înțelege o seamă de evenimente, întâmplări, consecințe, atitudini dacă nu i-ar fi explicate. Uneori păcătuim tocmai prin asta, considerând că aceste lucruri sunt cunoscute, fără să ținem cont că deja începem noi înșine să le uităm, să le depozităm într-un ungher de memorie de parcă nu s-ar fi petrecut niciodată, iar ceea ce ajunge la generația tânără, mai ales cea născută după ’89, pare să sufere ciobiri de veridicitate ori să i se imprime suspiciunea de exagerare. În istoria recentă, manipularea informației este facilă și chiar se recurge la ea în slujba unor scopuri politice, electorale, administrative sau patrimoniale.

Markó se pronunță cu o fermitate tăioasă despre personalități controversate ale prezentului, cum ar fi Tőkés László și Orbán Viktor, despre evenimentele tragice din 19-20 martie 1990, despre naționalismul unora și altora. În ce-l privește pe Tőkés, spicuirile din opiniile lui Markó îl așează pe fostul pastor într-un portret extrem de precis, cu tușe groase, aproape de caricatură: „a fost întotdeauna, deci și atunci, și acum, un om închis, care nu s-a putut integra în nici un fel de cadru”, „nu pot să cred că ar fi fost un revoluționar convins. Pur și simplu, n-a putut să se integrez nici măcar în ierarhia propriei eparhii” (p. 170). „Rolul lui Tőkés nu fusese chiar atât de complicat cum încearcă unii să-l prezinte. Să ne înțelegem din start: a dăunat enorm întregii comunități maghiare din Ardeal prin faptul că a risipit capitalul moral și politic de care făcuse rost prin asumarea rolului de la Timișoara”, „nu face față rolului de lider” (p. 171), „s-a dovedit slab pentru rolul pe care i-l oferise istoria” (p. 172), o umbră palidă a altor opozanți din Europa, cum ar fi Havel, de pildă, „Tőkés, pur și simplu, și-a irosit șansa, iar eșecul lui a fost o consecință directă a personalității sale”, „din el a lipsit complet empatia. Tot timpul avea pretenția ca alții să-l înțeleagă, dar el nu era dispus să înțeleagă pe nimeni, nici măcar să asculte. Așa este și în prezent” (p. 173)

În ce-l privește pe premierul ungar, prieten al lui Tőkés, consideră că „Orbán într-adevăr merge într-o direcție fundamentalistă. Orbán este omul schimbărilor, dar nu al acelor schimbări pe care eu le-aș considera benefice pentru Ungaria. El vrea o societate autarhică, el vrea țara înapoi într-un trecut falsificat (…) o întoarcere în trecut. Dorința asta încăpățânată de a merge înapoi, în lumea interbelică, în cea a găitanelor și a mănunchiurilor de colilie… o consider extrem de periculoasă, mortală… Orbán se vede clar că se cramponează să meargă undeva înapoi, dar am impresia că nici el nu știe unde anume” (p. 177), a făcut din politică o ambiție personală, ceea ce se sfârșește, de regulă, cu intransigențe și suspiciuni morbide care conduc spre prăbușire.

Zilele din martie sunt discutate pe larg. Citez numai câteva extrase: „S-au ciocnit două etnii și două concepții diferite. Două proiecte diferite privind viitorul”, totul ca urmare a unor manipulări care au început cu mult înainte, „totul s-a transformat într-un război civil local” (p. 186), dar, din fericire, rațiunea rece a învins, ajutată, se pare, și de spaima de ce ar putea urma dacă nu se pune capăt imediat nebuniei declanșate cu iresponsabilitate criminală.

Și se vorbește despre multe alt lucruri, din toate conturându-se o personalitate complexă, nu lipsită de contradicții, dar care tânjește după armonie. Această carte îl prezintă pe Markó în reflectarea propriei oglinzi, e o imagine lucidă despre sine, credibilă, fără accente pătimașe, acea zugrăvire pe care artiștii plastici o numesc autoportret. Unul reușit.
                                                                                  *
Pentru cititorul român, căci pentru carte nu mai contează, trebuie să întăresc informația pe care i-am dat-o în câteva rânduri, să nu creadă cumva că am fost superficial: Szilágyi Domokos a murit în 1976, și nu 1977, cum greșit apare în carte la pagina 139.

__________
* Kőrössi P. József, Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate. Traducere și note de Anamaria Pop. Traducerea poemelor inserate de Paul Drumaru. Editura Curtea Veche, București, 2014, 299 p.





Sus