Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Călimară / Gânduri de la jumătatea lui martie (2)

Gânduri de la jumătatea lui martie (2)

La 1848, caracterul multietnic al Banatului s-a reflectat și prin participarea cetățenilor aparținând diferitelor naționalități bănățene la evenimentele ce se profilau. Pe atunci, burghezia constituită mai ales din germani, dar și din maghiari, reprezenta majoritatea populației orașelor bănățene. Datorită dezvoltării economice ce luase avânt, toți aceștia și-au manifestat atașamentul față de Revoluția maghiară, fiind preocupați de relaxarea relațiilor cu statul, în timp ce sârbii, mânați de aspirații naționale, au fost dușmani înverșunați ai acesteia. Românii, numeroși în mediul rural au avut o atitudine nuanțată. Astfel, grănicerii bănățeni, ca de altfel toți grănicerii români s-au opus cu armele Armatei revoluționare maghiare, în timp ce populația civilă a manifestat un soi de neutralitate, preferând expectativa. În plus, pe lângă neîncrederea mai mult sau mai puțin mascată cu care priveau spre partea maghiară, românii bănățeni erau îngrijorați de acțiunile sârbilor.

             

Aceasta fiind situația la momentul respectiv, sunt de părere că opinia istoricului timișorean Miodrag Milin este potrivită: „Românii din hotarele Imperiului aveau de înfruntat o dublă dilemă identitară. În Transilvania, prin decretarea la Cluj a „uniunii” cu Ungaria, la români s-a reactivat loialismul imperial-dinastic, sub deviza „teritoriu unitar – naționalități independente”. Dacă sârbii cereau cam același lucru la începuturi, fiind împinși spre soluții mai radicale de exclusivismul proiecției ungare (și sprijinul eficient al Cnezatului Serbiei), dilemele românești erau mult mai frustrante și în aceeași măsură inhibante. In spatele românilor ardeleni nu stătea un model național integrator; dimpotrivă, cele două Principate românești trans-carpatice aveau deocamdată propriile „registre cu probleme”, deschise prin revoluție și vigilente vecinătăți imperiale. Asemenea frustrări, produs al lipsei de alternativă, vor genera și un gen de inhibiție și remodelare identitară, prin simbioza naționalului și dinasticismului într-o afiliere proimperială și o limitare a demersului revoluționar românesc.

În Banat exista o predispoziție la acțiune românească, însă, am spune, cu terminologia de acum, prost gestionată. Emulația națională iscată prin nevoia tot mai apăsător resimțită de-o bună bucată de vreme, a emancipării corpului ortodox de ierarhia sârbească, putea impinge lumea intelighenției pe tărâmul activismului revoluționar. Dar acest „activism” s-a declanșat cu întârziere, căpătând mai degrabă o conotație pasivă, de „reactivism” la rapidele și tranșantele poziții și acțiuni ale lumii grănicerilor sârbi, care n-au ezitat să înfrunte, primii, „uraganul” kossuthist, chiar în fieful său de la Pojon. Apoi, trebuie să observăm că excelentele postulate din 23 martie de la Pesta, privind nevoia separării depline a corpului etnic românesc din Banat, au fost tratate cu pasivitate, dacă nu chiar cu indiferență de românii ardeleni, purtați încă prin apele pierdute ale autonomismului petiționar. Când, în cele din urmă, românii bănățeni au răbufnit contra sârbilor, la Lugoj, „pe românește”, cerând de la unguri ce nu puteau primi (armată românească și căpitan român), s-a ajuns într-un impas definitiv.


                     

Dezideratele au fost înaintate spre confirmare comisarului de la guvern Sava Vukoviæ, sârb și acesta deși constituțional „maghiar”. Este evident că respectivul nu putea îmbrățișa asemenea așteptări, dezagreabile pentru neamul său dar în și mai mare măsură pentru „patria” sa. Murgu și adevăratele sale gânduri, de unire românească (dacoromânismul), au fost „citite” de la început de către guvernanți, care s-au preocupat să îngrădească orice speranță în acestă direcție.

Au sufocat astfel însă și licăririle de entuziasm ce mai rămăseseră din partea bănățenilor pentru Revoluția ungară. Abdicarea lui Ferdinand în favoarea nepotului său, devenit împăratul Franz Joseph, la finele anului 1848, a renăscut și speranțele românești; se gândea acum la constituirea unui „ducat” românesc în hotarele Austriei cu un voievod și un „cap bisericesc” național. Această petiție, ne lasă să întrevedem profesorul Liviu Maior, este rod al conlucrării transilvănenilor (I. Maiorescu, A. Treboniu Laurian, Episcopul Andrei Șaguna, …) cu bănățenii (Ioan și Lucian Mocsonyi, Ioan Dobran) și bucovinenii (Eudoxiu de Hurmuzaki și Mihail Botnar). Memoriul a fost înaintat la Olmutz împăratului în 13/25 februarie 1849. Acesta, cu gentilețea-i recunoscută, i-a asigurat pe delegații români că îl va „dezlega” în timpul cel mai scurt și „spre mulțumirea lor.” La acea dată însă lucrurile erau deja definitiv „așezate” prin Constituția octroată”.12

           

Deși nu am nimic de obiectat în legătură cu acest punct de vedere al unui sârb trăitor în România, totuși sunt de părere că un român din Vârșeț (Serbia) – Mircea Măran – poate, la rândul său, limpezi anumite aspecte insuficient clarificate. Acesta ne spune:

„Românii, care în părțile vestice ale Banatului (Banatul Sârbesc) se găseau la periferia spațiului etnic românesc, vor fi constrânși să se alăture uneia dintre părțile intrate în conflict (mișcarea revoluționară sârbă și mișcarea revoluționară maghiară).

Printre românii din Banatul Vestic încă înainte de revoluție a fost prezentă ideea independenței bisericești, susținută ferm de unii conducători ai mișcării naționale române (ex. Martinian Moraru, preot român originar din Uzdin). Unele localități românești, în primul rând Uzdinul și Sân-Mihaiul, se vor opune revoluționarilor sârbi, refuzând să se supună ordinelor Comitetului Districtual. Din raportul subcomitetului sârbesc din localitatea Idvor dat taberei militare de la Perlez din 13/25 iunie, pe baza informațiilor oferite de grănicerul Rista Silački, care chiar atunci s-a înapoiat de la Uzdin, unde a discutat cu comerciantul Gruja Paniæ care trăia acolo, reiese că „uzdinenții au o mare frică de sârbi” și din această cauză patrulează în fiecare noapte cu armele în mână, privind cu neîncredere înspre sârbii din satele vecine și așteptând un ajutor de 300 de soldați, deoarece „ei au încredere doar în comanda generală și în împăratul Ferdinand”, pe când la sârbi privesc ca la niște răzvrătiți care merg împotriva împăratului.[…] Cazuri de rezistență împotriva maghiarilor, mai concret împotriva înrolării în gărzile maghiare au fost prezente și în satele românești, dar acest fenomen avea mai mult un caracter social decât unul național. Astfel, locuitorii satelor Stefansfeld, Ernesthazi și Sărcia Română (lângă Becicherecul Mare) au afirmat că ei nu vor intra în gardă până ce pământul lor nu va deveni liber, asemănător celui urbarial, astfel că în aceste localități nici nu a fost făcută trecerea în evidență a gardiștilor, autoritățile fiind în același timp rezervate și în ceea ce privește acordarea de arme localnicilor”.11


Legat de acest subiect, eu unul, multe nu mai am de spus. A spus-o răspicat în 1911 un șvab bănățean, naturalizat maghiar - Kós Károly: „Românul ardelean (și bănățean n.n.) nu va fi niciodată ungur de bunăvoie”, iar după tonul acelei scrisori deschise către maghiarime sunt convins că nutrea speranța că măcar românii vor ține cont de vorbele sale, atunci când își vor fi întregit țara. Iluzii …



Deși tot ce s-a întâmplat din momentul în care turcii au început să bată în retragere este limpede, sunt destui cei ce din ignoranță sau rea-voință interpretează evenimentele petrecute, în intervalul de mai bine de trei secole scurs de atunci, în fel și chip. În general, explicațiile ar trebui să fie simple, fiindcă multe dintre evenimentele majore trecute și-au avut obârșia în cotidian, motiv pentru care, o parte dintre acestea sunt repetabile.

Habsburgii au adus civilizație pe meleagurile noastre, mai ales în regiunile recucerite de la otomani, dar în schimb au pretins renunțarea la identitate. Înainte de a continua, se cuvine precizarea că și din acest punct de vedere, între Transilvania care în epoca premodernă luase contact cu valorile renascentiste și Banatul ieșit de sub turci era o mare diferență.

Dorind să stăpânească peste un imperiu germanizat, în care creștinii reformați vor fi dispărut și urmărind ca populația ridicată la un nivel de civilizație superior să fie în stare să producă mai mult și în consecință să plătească dări mai consistente, Habsburgii au adoptat o politică ce le-a dat speranțe valahilor/românilor care se simțeau luați în seamă, dar i-a nemulțumit profund pe nobilii maghiari dornici să revină la tradițiile după care au trăit sute de ani.

  

Cu toate acestea, Curtea vieneză a găsit întodeauna oameni dispuși să le susțină politica, chiar dacă magnați precum Bocskai, Zrínyi, Francisc Rákóczi al II-lea nu au ezitat, în cursul secolului al XVII-lea, să se pună în fruntea rezistenței armate. De voie, de nevoie (Habsburgii aflându-se pe culmile puterii) „maghiarii și-au dat seama că gloria de odinioară a Evului Mediu nu mai poate fi atinsă, iar o nouă luptă de eliberare poate să ducă la dispariția lor ca popor. În această situație, sătui de războaie și siliți de împrejurări, au ales reconstrucția și cooperarea în cadrul limitelor impuse de dominația habsburgică.

După congresul de la Viena, văzând deficiențele regimului feudal, s-a conturat, printre nobilii maghiari cu orientări progresiste, ideea implementării unor schimbări. Aceste orientări deschideau, după perioada compromisurilor (1711-1825) așa-zisa epocă a reformelor (reformkor), a cărei personalitate emblematică a fost contele Széchenyi István14. Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Menționez însă faptul că Imperiul austriac, rezultat în contextul crizei seculare în care intrase Sfântul Imperiu roman de națiune germană care a fost lichidat în anul 1804 sub loviturile Franței bonapartiste, își pierdea constant din puteri, însă nu ajunsese chiar atât de slab încât să accepte docil revendicările zilei de 15 martie 1848 și mai ales turnura ulterioară a evenimentelor, după ce naționalitățile au preluat numai liberalismul și s-au împotrivit naționalismului ungar prin propriul lor naționalism. S-a greșit enorm dar fiecare dintre părți a luptat pentru libertate, așa cum a înțeles-o, motiv pentru care nimeni nu este în măsură să dea sentințe…

Românii ardeleni își aminteau că îl auziseră, doar cu câteva decenii în urmă, pe Iosif al II-lea „căinându-i” cu augusta-i bunătate: „Acești bieți supuși valahi, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns (...). Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucrul domnului său. Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur din nenorocirea ei”9 … dar au uitat de sfârșitul lui Horea care, la rândul său, s-a încrezut mai mult decât era cazul în promisiunile „bunului împărat”.



Privită în această lumină, atitudinea românilor bănățeni și a emblematicului Eftimie Murgu, denotă cel puțin chibzuință, iar pentru implicararea acestuia, alături de Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac, în stingerea conflictului dintre revoluționarii unguri și români - Pactul de pacificare (14 iulie 1849), tustrei merită omagiul comun al celor două națiuni.

După mine, acest pact are o importanță aparte, constituind o dovadă a faptului că națiunile maghiară și română ar putea colabora. Din păcate, la vremea respectivă, efectele sale au fost nule, pentru că pe 9 august 1849 asediul Timișoarei (107 zile) a fost ridicat de armata feldmareșalului austriac Julius Jacob von Haynau sosită în sprijinul garnizoanei comandate de feldmareșalul Georg Freiherr von Rukavina. Atunci s-a dovedit cât adevăr era în butada culeasă de Henrik Ottendorf, la Timișoara, în 1663, pe când însoțea o solie habsburgică, conform căreia beii otomani de pe Dunăre erau convinși că „Acela care cucerește Buda stăpânește un oraș, cel care cucerește Timișoara stăpânește o țară”.


Dupa înfrângerea revoluției de la 1848 – 1849 s-a constituit provincia Voivodina Sârbeasca și Banatul Timișan prin patenta imperiala din 19 noiembrie 1849, întărită apoi prin Decretul imperial din 31 decembrie 1851. Noua provincie, subordonată direct autoritații imperiale era condusă de la Timișoara, iar limba oficială era germana. A fost abrogată Constituția din 4 martie 1849 care garanta autonomia limitată a așa numitelor „provincii istorice” și egalitatea în drepturi a naționalitaților, iar starea de asediu a fost prelungită pâna în anul 185419. Iată că împăratul Franz Joseph „s-a ținut de cuvânt”, mulțumindu-i pe toți, în special pe vajnicii sârbi cărora le-a creat un „voivodat” separat însă de Cnezatul Serbiei prin Granița militară.

Represiunea a fost pe măsura spaimei pe care au tras-o imperialii. Execuțiile și întemnițările nu conteneau. Deși a votat detronarea Habsburgilor, Murgu n-a găsit cu cale nici să treacă la Islam și nici că pună oceanul între el și aceștia … A fost condamnat la moarte, însă ulterior pedeapsa i-a fost comutată în câțiva ani de temniță. A murit la Budapesta unde era avocat, iar după o vreme lugojenii l-au mutat cu fală în cimitirul de lângă Câmpul Libertății și de atunci este evocat, alături de alți fruntași, de către românii Banatului:

Moși sfătoși ca tăt tăranu’ - Mocioni și Brediceanu,
Murgu de la Rudăria ne-o’nvățat șie-i omenia …

Mare adevăr, însă omenia ce s-a dobândit în timp se poate pierde într-o clipă!

       

Structura administrativă Voivodina sârbească și Banatul timișan este desființată în 1860, iar Banatul este reîncorporat Ungariei. În 1871, pe fondul dualismului austro-ungar demarat în 1867, a venit rândul Regimentului Româno-Bănățean nr. 13. Teama autorităților ungare de o posibilă intervenție a Curții de la Viena, pentru a înlătura Constituția Ungariei cu ajutorul militarilor români, și atenuarea pericolului turcesc reprezintă cauzele principale, care au dus la desființarea regimentului grăniceresc.


       

După aproape o sută de ani, satele grănicerești au revenit la statutul de sate civile. În orice caz, câtă vreme Rânduiala bănățană a constituit fundamentul conviețuirii interetnice/interconfesionale și al dezvoltării economice, n-a contat că Banatul a devenit Dél-Magyarorság sau că Granița Bănățeană a fost desființată. Provincia a continuat să progreseze până în momentul în care a fost împărțită, pe baza principiul autodeterminării națiunilor, după Primul Război Mondial. Și de atunci, Dumnezeu cu mila..., cele trei părți în care a fost rupt Banatul au evoluat în funcție de politica pe care o promovau statele ce le-au anexat (mai puțin Ungaria)3.


Bibliografie:

1. Bedecean Mihaela – (2009) Separația bisericească de Mitropolia din Carloviț în Episcopia Aradului (Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” Series HISTORICA), issue: XLVIII, pag: 73-104
2. Bocșan N. - (2011) Ideologie și acțiune politică la Eftimie Murgu (1842-1845) spațiile alterității, Simpozion (Lugoj) Identitate și alteritate: studii de istorie politică și culturală: [lucrările simpozionului "Spațiile alterității", Lugoj, edițiile 2008, 2009 și 2010] / Editori: Bărbulescu Constantin, Bonda Ioana, Cârja Cecilia, ... – Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca:
3. Borbil S. (2015) De la Rânduiala bănățană la elogiul nebuniei, https://history670.wordpress.com/2016/02/20/de-la-randuiala-banatana-la-elogiul-nebuniei/
4. Borbil S. - (2015) Minoritatea bănățenilor, http://corbiialbi.ro/index.php/compas/229-minoritatea-banatenilor/
5. Călin C. - (2009) Dieceza de Cenad. Un mileniu de istorie ecleziastică (1030-1919/1930) http:// www.cenad.ro/istorie/dieceza_cenad.htm)
6. Duică T. - (2014) Scrisoare despre maghiari și români din 1911, http://corbiialbi.ro/index.php/contact/139-scrisoare-despre-maghiari-i-rom-ni-din-1911/
7. Groza L. – (1995) Din viața și activitatea generalului Mihail Trapșa, Ed. Drago Print, București
8. Hațegan I. – (2003) Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timișoara
9. Lupaș I. – (1935) Împăratul Iosif al II-lea și răscoala țăranilor din Transilvania, București, pag. 8.
10. Magina A. - (2011) De la excludere la coabitare. Biserici tradiționale, Reformă și Islam în Banat (1500-1700) – Cluj-Napoca: Academia Română. Centrul de Studii Transilvane
11. Măran M. – (2015) Românii din Banatul sârbesc în primăvara anului revoluționar 1848 http://www.academia.edu/4967169/Rom%C3%A2nii_din_Banatul_s%C3%A2rbesc_%C3%AEn_prim%C4%83vara_anului_revolu%C5%A3ionar_1848
12. Milin M. – (2011) Sârbii la 1848-1849 în banat și Vojvodina, Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, XIX, http://muzeulbanatului.ro/mbt/istorie/publicatii/ab.htm
13. Nemoianu P. – (1928) Eftimie Murgu, Țara noastră, anul IX, nr.11
14. Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj http://corbiialbi.ro/index.php/publicatii/
15. Pop I-A. – (2012) Evoluția țării și locuitorilor Transilvaniei – de la creștinare până la unirea cu România, Repere Academice
16. Rusnac M. (2012) - Din trecutul Văii Almăjului, http://www.banaterra.eu/romana/rusnac-mircea-din-trecutul-vaii-almajului
17. Sipos Ibolya – (2000) Aspecte social politice din districtul Lugoj până la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, VII-VIII, 1999-2000, Ed. Mirton, Timișoara
18. Ștefănuică S. – (2010) Granița și grănicerii bănățeni – o abordare socio-istorică, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXI, nr. 1–2, pag. 129–151, București
19. Vertan Maria - (2013) ORGANIZAREA ADMINISTRATIVTERITORIALA A BANATULUI ISTORIC ÎN PERIOADA 1716 – 1860 Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, XXI, http://muzeulbanatului.ro/ mbt/istorie/publicatii/ab.htm
20. xxxx - Timișoara multiculturală pe urmele istoriei (și prezentului) unei comunități multietnice imagini și detalii despre caracterul multiculti & si multietnic al Timișoarei http://www.tymestours.ro/RO/X/X-timisoara-multiculturala/09-timisoara-multiculturala.htm





Sus