Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Gânduri de la jumătatea lui martie (1)

Gânduri de la jumătatea lui martie (1)


Voi fi sincer cu voi! Din nou am trecut împreună, maghiari și români, de jumătatea lui martie, iar eu unul m-am săturat ca în fiecare an, cu această ocazie, să fiu martor la aceleași gen de reproșuri despre Mihalț, Presaca, Zlatna ori să fiu nevoit să ascult nesfârșite pledoarii pro și contra, referitoare la „faptele de arme” ale ungurilor/secuilor/românilor pașoptiști, de parcă are importanță cine a ucis cel mai mult. La vremea aceea, execuțiile, crimele și violurile au fost la ordinea zilei și nu fac cinste nimănui. Situația este ridicolă: ne indignăm de ceea ce s-a întâmplat acum 168 de ani, dar nu ne crucim de cele petrecute acum 26 de ani. Dar mai știi, este posibil ca în mintea unora realitatea să nu mai conteze, ci doar fantasmele.

     

An de an, în luna martie, realizez că rana de la 1848 se redeschide și sângerează, spre rușinea tuturor. Din acest considerent, voi aduce omagiul meu celor căzuți în acea „însângerată primăvară a popoarelor”, evocând atitudinea românilor bănățeni, oameni ce „iartă pe femeia decăzută, aprind lumânare și pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, își ridică pălăria și în fața sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce și-a părăsit nația, religia sau numele și pentru care, după cum corect a sesizat în secolul al XIX-lea istoricul maghiar Borovszky Samu, „vorba bună prețuiește mai mult decât forța”4.

Referitor la Ardealul tumultoșilor ani 1848-1849, mă voi mărgini să îl citez pe istoricul bucureștean Marius Diaconescu care, în câteva cuvinte, a prezentat veridic reacția românilor din aceste locuri:
          
„Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluție, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluției maghiare. Folosindu-se de sentimentele de antipatie dintre români și maghiari, austriecii, după ce au pierdut puterea în Transilvania în favoarea ungurilor, i-au manipulat pe români și i-au folosit ca armată de gherilă împotriva acestora. Cu ce i-au atras austriecii pe români? Le-au promis ceea ce le refuzau ungurii: recunoașterea națiunii române ca națiune politică. Ba mai mult, au cochetat cu ideea transformării Imperiului Habsburgic într-o confederație după modelul american sau elvețian, în care Transilvania, administrată de români, urma să formeze nucleul unui regat dacic cu coroană austriacă. Românii au rezistat împotriva Armatei revoluționare maghiare în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.”

       

„Atitudinea românilor bănățeni în revoluția de la 1848-49, precum și rolul tribunului lor Eftimie Murgu, nu se poate înțelege fără o reprivire în trecutul Banatului pe care, cu primejduirea tuturor intereselor lui, ne-am obișnuit să-l ascundem în numele colectiv de Transilvania”. În acest mod și-a începtut, în 1928 P. Nemoianu articolul intitulat „Eftimie Murgu” și personal, subscriu întru-totul acestei opinii.13

În consecință, vă invit să ne oprim preț de o clipă, asupra unor momente din istoria Banatului.

          

După câteva secole de apartenență la Regatul maghiar, în 1552 turcii iau în stăpânire Banatul, astfel că părțile centrală și de vest au devenit posesiune a sultanului, iar estul preponderent româneasc, așa numitul Banat de Lugoj-Caransebeș, s-a transformat într-o marcă a Transilvaniei. În mare, acest teritoriu se suprapunea celor opt districte bănățene privilegiate - Lugoj (Lugas), Sebeș (Sebes; prin unire cu districtul Caran a format districtul Caransebeș); Mehadia (Mihald), Almăj, Carașova (Izvorul Carașului), Bârzava (format din fostul district Cuiești), Comiat (la sud de districtul Lugoj), Ilidia - care au dobândit din partea regalității maghiare privilegii, comparabile prin calitate și unicitate doar cu cele ale scaunelor secuiești ori săsești.

În august 1457, la cererea adunării tuturor nobililor, cnezilor și a altor vlahi/români din cele opt districte, Ladislau al V-lea Postumul le-a reînoit vechile privilegii8, iar la 3 aprilie 1609 principele transilvan Báthory Gábor le-a reconfirmat17. Districtele românești privilegiate aveau scaune de judecată proprii, prezidate de către un cnez (dialectal chinez), la judecarea cauzelor aplicându-se Jus valachicum17. Documentele păstrate, vorbesc despre încă 30 de districte bănățene medievale în care vlahii/românii erau numeroși, dar care nu beneficiau de privilegii.
             
Mai ales în vestul provinciei recent ocupată, turcii au exercitat presiuni asupra creștinilor. Dieceza de Cenad (Nagycsanád, Tschanad, Chanadinum, Urbs Morisena) a trecut prin una dintre cele mai grele perioade din istoria sa de aproape un mileniu. Mănăstiri, prepozituri, parohii și arhive importante au fost distruse. Bisericile au fost arse, preoții uciși, mulți credincioși bănățeni au fost duși în robie, iar Episcopii de Cenad, urmași ai Sfântului Gerhard, luând calea exilului, exercitau asupra diecezei o jurisdicție asemănătoare cu cea a episcopilor „in partibus infidelium” (în părțile necredincioșilor).

Pe parcursul ocupației otomane, situația credincioșilor și a bisericilor din dioceză n-a fost de invidiat. În secolul al XVII-lea, misionarii trimiși de la Roma de către Congregația De Propaganda Fide consemnau faptul că puținilor credincioși rămași le lipsea chiar și instruirea religioasă elementară, adesea necunoscând nici măcar rugăciunile creștine de bază, iar susținerea financiară a bisericilor le revenea exclusiv acestora, însă situația materială le era precară. În acest sens, înainte de ocupația turcească, exista patronatul regelui, magnaților, micii nobilimi sau a instituțiilor Regatului care se materializa prin susținerea financiară a clerului, mănăstirilor ori bisericilor5.

                  

În Transilvania anului 1542 pătrund ideile Reformei ce sunt îmbrățișate inițial de sași (Johannes Honterus) și apoi de o parte a maghiarilor, inclusiv de nobilime, însă în Banat situația a evoluat și în această privință într-un mod cu totul particular, după cum ne-o prezintă Adrian Magina: „Mult mai puțin pregătită pentru efortul misionar, reforma a cedat locul catolicismului, dar nu pentru multă vreme deoarece, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, lumea bănățeană devenise majoritar ortodoxă.

Dominația otomană, impusă după 1658 și în arealul de munte, a dislocat populația refomată și catolică spre Transilvania, iar cei rămași au fost în cea mai mare parte asimilați în masa credincioșilor de rit răsăritean. În zona de câmpie, presiunea catolică a dus spre disoluția protestantă, iar impunerile ortodoxe au stopat progresul trimișilor Sfântului Scaun. Mutația confesională în favoarea denominației răsăritene avea să se perpetueze definitiv, marii perdanți fiind adepții Reformei, dispăruți practic pentru mai bine de un veac din cadrul religios al provinciei. Interconfesionalismul a fost un fenomen care a marcat decisiv teritoriul bănățean al secolelor XVI-XVII.

Credincioșii diverselor denominații au coabitat, s-au confruntat dar în același timp au fost nevoiți să conviețuiscă, construind astfel un peisaj ce anunța ideea unei Europe-centrale în miniatură, tot mai vehiculată în istoriografie în raport cu secolul al XVIII-lea. Pentru români, dialogul cu reforma și catolicismul, a însemnat construcția unui model cultural care, prin promovarea literaturii religioase și a limbii române, a prefigurat un anume atașament față de valorile naționale și a marcat ieșirea din tiparele medievale și configurarea atașamentul la valorile modernității.”10

         


După înfrângerile suferite de turci în fața Vienei (1683) și în cea de doua bătălie de la Mohács (Nagyharsány, 1687), Habsburgii victorioși au preluat inițiativa. Astfel, în 1716, după 164 de ani de dominație turcească, întreg Banatul intră în stăpânirea Curții de la Viena. În intervalul 1688-1716, statutul provinciei și mai ales al Țării Almăjului, regiune ce a constituit o „trambulină de aruncare a oștilor otomane asupra celor austriece și invers” a fost incert.

 
                  

Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, la nord de Dunăre și Sava, a făcut posibilă înființarea unei noi structuri eclesiastice, - Mitropolia de Carloviț (Sremski Karlovci, Karlóca, Karlowitz). În perioada 1690-1696, Leopold I le-a oferit sârbilor așa numitele privilegii ilire1, iar în baza Diplomei imperiale din 11 decembrie 1690, Patriarhul sârb devenea în același timp și șef politic - „Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești”.

Ulterior, în 1739, cu puțin înainte de Pacea de la Belgrad, sub conducerea Patriarhului Arsenie al IV-lea, un al doilea grup de sârbi s-a refugiat în Imperiul habsburgic, urmat în1791, după Pacea de la Șiștov, de alți 50000 ce au trecut Sava, cerând azil.

Pentru a frâna masiva depopulare, Poarta le-a oferit amnistie și o serie de scutiri. Astfel, numărul sârbilor din Imperiu a crescut, iar prezența lor a început să conteze. De fapt, încă înainte de 1500, zona Dealurilor Lipovei era supranumită „Muntenegrul Bănățean”, aici existând sate locuite majoritar de sârbi. Astăzi, în zonă mai trăiesc doar puțini sârbi, la Stanciova, Cralovăț, Petrovaselo, Brestovăț, Lucareț. Strânsa coabitare între români și sârbi, atât în satele bănățene cât și în Timișoara, avea la bază confesiunea ortodoxă comună în episcopiile bănățene ce țineau de mitropoliții sârbi.

Asociindu-și Biserica sârbă propriilor planuri, Viena i-a conferit acesteia un statut privilegiat, iar românilor ortodocși controlați de mitropolia sârbească, li s-au impus pentru o lungă perioadă de timp, episcopi sârbi, în condițiile în care Carlovițul pretindea mereu că printre călugării români nu se găseau oameni învățați, capabili și vrednici de scaune arhierești1. În aceeași perioadă, la 7 octombrie 1698 Sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, deschizându-se calea emancipării culturale a acestora, însă drepturile politice promise s-au lăsat așteptate.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein, care a pus și bazele mișcării Școala Ardeleană, a stabilit reședința Bisericii Române Unite la Blaj, transformând orașul într-un centru de spiritualitate românească. Unele comunități ortodoxe, mai ales din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală.

             

Au existat proteste, iar pe la jumătatea secolului XVIII au abrogat actul unirii, ca urmare a acțiunilor inițiate de mitropolitul sârb de la Carloviț și duse la îndeplinire de călugării ortodocși intrați sub ascultarea sa și a sprijinului oferit de Mitropolia Țării Românești. În general, românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crișanei au rămas în majoritate ortodocși, în timp ce mulți dintre românii din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș s-au unit cu Roma.

După decenii de frământări și controverse, Habsburgii au admis și funcționarea bisericii ortodoxe, astfel că din 1761 românii transilvani au două biserici15. În Banat, românii și sârbii frecventau aceleași biserici, dar slujbele se țineau în limba sârbă. Deja din secolul al XVIII-lea în comunitatea ortodoxă exista o tensiune pe acest motiv, iar în secolul al XIX-lea trecerea multor români bănățeni la greco-catolicism s-a datorat și imposibilității de a avea parte de slujbe în limba proprie.

Frustrările au dus la acutizarea disensiunilor, astfel încât la 1864 împăratul-rege apostolic Franz Joseph, în urma cererilor insistente ale românilor din Banat și Transilvania, sancționează înființarea unei mitropolii separate pentru români, la Sibiu, marcând astfel sfârșitul „coabitării confesionale” dintre sârbi și români. Tensiunile nu au disparut însă peste noapte, căci separarea etnico-confesională a însemnat și partajarea proprietăților bisericii ortodoxe din Banat și evident că procesul nu a fost simplu20.

         

În 1718, după Pacea de la Passarowitz, frontiera dintre Imperiul habsburgic și otomani, atingea cel mai estic aliniament, pe Olt, Timoc, Morava Mică, Drina, Sava. La finele războiului din 1737–1739, frontiera se stabilizează, dar populația românească profitând de conjunctură se ridică împotriva stăpânirii austriece, mult mai riguroasă decât cea otomană (până în 1658 turcii nici măcar nu pătrunseseră militar în districtele bănățene), situația degenerând în acea „fataler Aufstand” (Fatala răscoală), cum a fost numită în epocă. În urma Păcii de la Belgrad (1739), o bună parte din frontiera dintre Imperiul Otoman și Austria rămâne pe Dunăre, iar în estul Banatului, pe linia Orșova-Mehadia-Caransebeș-Marga.

Pentru imperiali, organizarea apărării frontierei cu turcii a constituit o prioritate, frecventele războaie dintre cele două imperii desfășurate pe parcursul secolului XVIII confirmând importanța strategică a zonei.

Supravegherea graniței dunărene a fost asigurată înființându-se două regimente confiniare, cu atribuții grănicerești dar și cu sarcini de pază în interiorul Banatului (în special în zona montană): Regimentul Confiniar Iliro-Bănățean, organizat între anii 1766–1768 prin transformarea companiilor de milițieni ce grupau foști grăniceri ai Confiniului militar tiso-mureșan (desființat în 1741), respectiv refugiați din teritoriul rămas sub turci și Regimentul Confiniar Germano-Bănățean, înființat între 1765–1768, alcătuit, prin hotărârea împărătesei Maria Tereza, din coloniști recrutați dintre invalizii cu capacitate de muncă și soldați lăsați la vatră după Războiul de șapte ani (1756–1763). În continuare, se impunea militarizarea graniței estice a Banatului, pe linia Jupalnic-Caransebeș până la Marga.



Între 1768–1773, viitorul împărat Iosif al II-lea a fost de trei ori prin Banat, pentru a soluționa problema, iar în cele din urmă s-a optat pentru militarizarea autohtonilor, urmând a fi colonizați doar ofițerii și subofițerii, considerându-se că o colonizare cu germani a zonei presupunea cheltuieli uriașe, existând riscul unui eșec, date fiind condițiile de viață existente. În plus, nici în 15 ani de la demararea colonizării, germanii nu ar fi plătit atâtea impozite precum românii în momentul dislocării. Totodată, s-au luat în calcul și costurile sociale ale mutării românilor în teritoriile provinciei camerale, precum și faptul că mulți dintre aceștia ar fi avut de suferit în urma schimbării traiului.18

În 1768, baronul Paul Dimic Von Papilla, originar din Arad, a fost însărcinat cu înființarea unui batalion grăniceresc pe linia Orșova-Caransebeș-Marga. Militarizarea elementului autohton a fost dificilă, baronul recurgând adesea la intimidări – amenințarea cu mutarea într-o regiune de șes, variantă pe care locuitorii din satele de pe linia mai sus menționată nu o agreau. În acest mod, toate satele românești vizate (pentru început, 33 la număr) acceptă militarizarea, iar între anii 1769–1773 se constituie un batalion românesc cu sediul la Jupalnic, alcătuit din patru companii.

      
 
Din fericire și nu din întâmplare, nu s-a repetat situația tragică din 7 ianuarie 1764, când secuii neînarmați din Mádéfalva (azi Siculeni) care s-au împotrivit încorporării în nou înființatele regimente grănicerești secuiești au fost măcelăriți din ordinul generalului conte Joseph von Siskovics. Ulterior (1774), constatându-se insuficiența efectivului grăniceresc, se militarizează și satele din Almăj, respectiv din alte districte (Orșova, Craina etc.), ajungându-se la 72 de sate militarizate.

În 1775 organizarea era încheiată, iar batalionul românesc a fost contopit cu regimentul ilir, rezultând Regimentul Valaho-Ilir, cu sediul la Biserica Albă, având în componență 99 de sate repartizate în 16 companii, regiment de linie ce avea să poarte numărul 72.

Datorită suprafeței mult prea întinse pe care o acoperea, la 1 martie 1838 Regimentul Valaho-Ilir este împărțit în două, Regimentului confiniar valaho-bănățean nr. 13, cu sediul la Caransebeș, revenindu-i ca rază de acțiune regiunea dintre Orșova și Marga, și douăsprezece companii în componență. Numărul regimentului provine de la Legiunea romană a XIII-a Gemini care a luptat aici, deși în ordinea înființării regimentelor numărul ar fi fost 14.

Privind cronologic, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de graniță nr. 72 (1769), Regimentul de infanterie de graniță valaho - ilir (1775), Regimentul de graniță valaho - ilir nr. 13 (1798), Regimentul de graniță valaho - bănățean nr. 13 (1838) și, în final, Regimentul de graniță româno - bănățean nr. 13 (1849).

            

Prin diverse regulamente, în special Constituția confiniară din 1807, în graniță (Confineria) funcționau școli românești și germane, iar fiecare companie avea propriul medic și personal sanitar, acordând asistență medicală gratuită. Aceasta explică atașamentul grănicerilor față de austrieci în 1848. Prin noua Constituție confiniară din 1850, proprietățile imobiliare ale grănicerilor erau înscrise în cartea funduară, iar dreptul de proprietate deplină a stimulat dezvoltarea economică. Brațele de muncă erau adunate pe comunioane, care își distribuiau membrii după ocupații.16

Dintre românii bănățeni s-au ridicat 25 de generali, care au ajuns în primul eșalon al armatei austriece, fiind figuri marcante ale Curții de la Viena, din civilizația eroică a grănicerilor bănățeni remarcându-se luptători și conducători de oști precum generalii: Ladislau Cena, Nicolae Cena, Enache Ion, Ghe. Domășneanu și mareșalul Mihail Trapșa (Mehadia), comandant al Regimentului XIII și înnobilat cavaler de Trapșa.7

Războiul de șapte ani despre care vorbeam în rândurile de mai sus și cel de succesiune care l-a precedat au fost inițiate de burcuși (prusaci), ca urmare a acceptării principiului eredității pe linie feminină - Pragmatica Sanctio – fapt ce i-a permis Mariei Tereza să urce pe tron. În acele momente, împărăteasa a fost sprijinită de către nobilii maghiari care și-au oferit „viața și sângele” (Vitam et sangvinem pro rege nostro Maria Theresa)14, detaliu ce a contat cu siguranță în 1778, când Viena a permis încorporarea provinciei (cu excepția graniței militare) – Banatul cameral – la Regatul Habsburgic al Ungariei.

În acel an, la 6 iunie, contele Niczky a proclamat la Timișoara alipirea Banatului la Ungaria, iar peste aproape încă un an, a fost emisă diploma de înființare a celor trei noi comitate – Timiș, Torontal și Caraș4, dar revenirea la vechiul sistem administrativ maghiar, nu a echivalat cu o creștere substanțială a ponderii etnicilor maghiari în provincie. Practic, maghiarii au (re)devenit după germani, cea de a doua minoritate a Banatului, în intervalul 1867-1913, ca urmare a colonizărilor.

Cu alte cuvinte, maghiarii ce trăiesc azi în Banat sunt doar într-o mică măsură urmașii celor ce au populat regiunea înainte de cucerirea otomană, dar eu cred ca acesta este un detaliu nesemnificativ. În plus, ne îndepărtăm de la subiect, astfel că vom reveni, subliniind anumite implicații ale actului de la 1778, așa cum le-a interpretat Nicolae Bocșan:      

„Deoarce în Banat nu a existat nobilime ereditară și cu atât mai puțin nemeși, constituția maghiară nemeșească nu era adecvată Banatului, întrucât rezerva drepturi exclusiv nemeșilor. Prin achiziționarea pământului, drepturile țării au fost trecute în mâinile sârbilor, care astfel au devenit nemeși și maghiari. Rusia nu a găsit niciun fel de simpatie în Principate, nici printre românii din Banat, dar a ajuns să stăpânească indirect Banatul, amenințând Austria. Instrumentul principal al influenței rusești îl constituia ierarhia bisericească sârbă, prin intermediul căreia se întrevedea provocarea „unor epidemii politice incurabile, pentru ca, cu ajutorul înaltului cler, să se facă simțită necesitatea chemării unor ajutoare din afară”.2


 

 
Bibliografie:

1. Bedecean Mihaela – (2009) Separația bisericească de Mitropolia din Carloviț în Episcopia Aradului (Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” Series HISTORICA), issue: XLVIII, pag: 73-104
2. Bocșan N. - (2011) Ideologie și acțiune politică la Eftimie Murgu (1842-1845) spațiile alterității, Simpozion (Lugoj) Identitate și alteritate: studii de istorie politică și culturală: [lucrările simpozionului "Spațiile alterității", Lugoj, edițiile 2008, 2009 și 2010] / Editori: Bărbulescu Constantin, Bonda Ioana, Cârja Cecilia, ... – Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca:
3. Borbil S. (2015) De la Rânduiala bănățană la elogiul nebuniei, https://history670.wordpress.com/2016/02/20/de-la-randuiala-banatana-la-elogiul-nebuniei/
4. Borbil S. - (2015) Minoritatea bănățenilor, http://corbiialbi.ro/index.php/compas/229-minoritatea-banatenilor/
5. Călin C. - (2009) Dieceza de Cenad. Un mileniu de istorie ecleziastică (1030-1919/1930) http:// www.cenad.ro/istorie/dieceza_cenad.htm)
6. Duică T. - (2014) Scrisoare despre maghiari și români din 1911, http://corbiialbi.ro/index.php/contact/139-scrisoare-despre-maghiari-i-rom-ni-din-1911/
7. Groza L. – (1995) Din viața și activitatea generalului Mihail Trapșa, Ed. Drago Print, București
8. Hațegan I. – (2003) Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timișoara
9. Lupaș I. – (1935) Împăratul Iosif al II-lea și răscoala țăranilor din Transilvania, București, pag. 8.
10. Magina A. - (2011) De la excludere la coabitare. Biserici tradiționale, Reformă și Islam în Banat (1500-1700) – Cluj-Napoca: Academia Română. Centrul de Studii Transilvane
11. Măran M. – (2015) Românii din Banatul sârbesc în primăvara anului revoluționar 1848 http://www.academia.edu/4967169/Rom%C3%A2nii_din_Banatul_s%C3%A2rbesc_%C3%AEn_prim%C4%83vara_anului_revolu%C5%A3ionar_1848
12. Milin M. – (2011) Sârbii la 1848-1849 în banat și Vojvodina, Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, XIX, http://muzeulbanatului.ro/mbt/istorie/publicatii/ab.htm
13. Nemoianu P. – (1928) Eftimie Murgu, Țara noastră, anul IX, nr.11
14. Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj http://corbiialbi.ro/index.php/publicatii/
15. Pop I-A. – (2012) Evoluția țării și locuitorilor Transilvaniei – de la creștinare până la unirea cu România, Repere Academice
16. Rusnac M. (2012) - Din trecutul Văii Almăjului, http://www.banaterra.eu/romana/rusnac-mircea-din-trecutul-vaii-almajului
17. Sipos Ibolya – (2000) Aspecte social politice din districtul Lugoj până la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, VII-VIII, 1999-2000, Ed. Mirton, Timișoara
18. Ștefănuică S. – (2010) Granița și grănicerii bănățeni – o abordare socio-istorică, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXI, nr. 1–2, pag. 129–151, București
19. Vertan Maria - (2013) ORGANIZAREA ADMINISTRATIVTERITORIALA A BANATULUI ISTORIC ÎN PERIOADA 1716 – 1860 Analele Banatului (serie nouă), arheologie-istorie, XXI, http://muzeulbanatului.ro/ mbt/istorie/publicatii/ab.htm
20. xxxx - Timișoara multiculturală pe urmele istoriei (și prezentului) unei comunități multietnice imagini și detalii despre caracterul multiculti & si multietnic al Timișoarei http://www.tymestours.ro/RO/X/X-timisoara-multiculturala/09-timisoara-multiculturala.htm






Sus