Marţi, 10 Decembrie 2019
Marţi, 10 Decembrie 2019


Călimară / Și eu am scufundat Atlantida


Și eu am scufundat Atlantida

Prințesa Xanadu

Pe când citeam tratatul despre poezie al desăvârșitului Xedozi (în vis, desigur și parcurgeam strofele în care el scria o artă poetică și le-am citit clar, dar păcat că memoria mea este atât de slabă, căci altfel le-aș putea reproduce – și atunci ar fi minunat, pentru că bătrânul Xedozi cu barba de fuioare albe nu a scris niciodată un tratat de poezie în versuri, un poem, dar probabil astfel l-a închipuit – și așa am fi avut acum o poezie de Xedozi), am visat pentru a doua oară viermii albi. În încăperea vătuită în alb a palatului princiar, viermii urcau pe perete spre plafon.



Nu erau foarte mulți, ci așezați undeva la mijlocul încăperii, se aflau în număr egal și pe perete și pe tavan. Înaintau cu o lentoare majestuoasă, iar albul lor, la fel de alb ca al varului, nu îi făcea totuși invizibili. Umbra de sub ei reușea să le deseneze un contur de cărbune în jur. Erau grași, enormi, pufoși. Și încă o dată spun, m-a frapat mișcarea lor atât de înceată, încât părea a fi dincolo de orice voință și grijă, implacabilă. De fapt, deși încercau să înainteze, așa cum fac viermii, scurtându-se și mișcând pe rând apoi inelele într-o destindere grațioasă, ei rămâneau pe loc.



Dar, spre deosebire de visul visat rândul trecut, acum am văzut viermi și în blănurile tigrilor albi întinse pe pardoseli și am văzut viermii albi și în patul meu, umblând prin cearceaful plăpumii. Am strigat-o pe tânăra Iasmin și trăgând plapuma de pe pat, i-am spus să caute locul de unde ies viermii, dar atunci am văzut că ei ies undeva între marginea patului și perete. I-am spus să scoată așternuturile albe și să tragem patul, ca să vedem de unde vin, însă înainte de a face acest lucru, m-am trezit. Am repetat apoi ore în șir numele zeului suprem: Allez, Allez, Allez, Allez… fără să-mi aducă nici o ușurare și l-am repetat apoi așa cum mi-a recomandat în secret înțeleptul Xerios, de la coadă la cap: Zelah, Zelah, Zelah… și parcă m-am liniștit, căci părea a mă fi cufundat într-o apă uleioasă și tulbure, așa cum trebuie că a fost când am stat în pântecul mamei, cuprinsă în placenta plină de lichid amniotic, unde trupul meu nu avea greutate și mă puteam roti încet, fără a fi obligată să merg, să caut, să ajung undeva, nu știu unde, sau să obosesc de-a lungul unei zile.

Ci acolo poate visam, dar cred că mai degrabă nici nu știam să visez și nu știam ce e visul, ci eram eu însămi și totuși cunoșteam lumea întreagă, fiindcă ea nu era mai mult decât eram eu, ci lumea eram eu, lumea era în mine și tot ce se afla afară era doar un lichid primitor, de care mă simțeam bucurată. Am umblat apoi prin uriașele încăperi pustii și albe ale palatului și briza venea dinspre ocean, învolburând și fluturând perdelele enorme.

Când am privit afară pe fereastră, soarele asfințea și am avut o clipă impresia că soarele e un uriaș porc tăiat în două, tăiat chiar de apele în care intra, un porc ce nu se zbate, bucuros de propria-i moarte, al cărui sânge a curs brusc în ocean. În port, valuri mărunte ciocneau lemnul corăbiilor purpurii.



Nu se auzea nici un zgomot și totuși, în minte auzeam sunetul apei ce se așterne pe țărm, acel foșnet ca și când ai boți încetul în pumn o hârtie. Am stat mai multe clipe nemișcată privind catargele și m-am făcut una cu legănarea lor indiferentă, încât puțin mai apoi îmi păru că ele stau pe loc, în timp ce Atlantida se mișcă, se leagănă beată de un descântec, iar oamenii urcă spre cer. Peste podul de jad arcuit peste prăpastia râului Partex treceau siluete grăbite, de parcă ar fi fost să urmeze furtuna. Dar Xanadu nu a mai fost de sute de ani lovit de furtuni.

Mai jos de pod, la două mii de pași de țărm, râul cădea în cascada împurpurată, de la o mie de metri înălțime, ca un fuior de sânge. Și totuși, deși era senin, cerul îmi părea că ar fi învolburat de nori. De fapt, e mult timp de când mă încearcă impresia că asupra orașului s-a lăsat o cupolă, iar noi suntem închiși într-o cutie de sticlă.



Deși ziua e atât de multă lumină, nu o mai văd. Poate calcarele de unde izvorăște râul Partex m-au orbit. Printre minarete de marmură albă, printre turle de jad, printre crenelurile stâncilor, privesc deseori cascada. Apele opaline, sunt aidoma căderii din cer a laptelui. De multe ori nici nu văd pragul de stânci ce rupe râul, lăsându-l să cadă.

Ci văd doar laptele și pulberea apelor calcaroase, coborând din bolta cerului. Și iar am privit corăbiile prelungi, subțiri, cu prove înalte și ferestruici nenumărate. Erau atât de gingașe, încât îmi păru că un suspin le-ar spulbera. Le-am privit îndelung: iubeam mult corăbiile când eram mică. Ele plecau spre depărtări. Și tocmai când să urc pe una din ele, în vis, desigur, doica veni după mine, cu plămânii plini de ecoul sălilor:

– Xanadu! Xanadu! striga prin palat. Ea mi-a dat numele, după numele portului. Dar am îndoieli că ar fi un nume norocos.

Xanadu cu turlele de fildeș, cu porturile albe și cascada care curge din cer.

Prințul Xipedide

Dragă Sheryll, zilele trecute când făceam fetelor propuneri amoroase prin yak-ul de discuții (nu am parolă, dar am făcut niște șmecherii ca să intru) și mă identificasem drept un tip de douăzeci și opt de ani, tu mi-ai spus că aș avea o minte de doisprezece ani. Chestia asta mi s-a părut teribil de hazoasă, pentru că în general nimeni nu acceptă vârsta adevărată pe care o am. Ține-te bine! Nu am doisprezece ani, cum ai spus tu și nici douăzeci și opt, cum te-am făcut să crezi, ci paisprezece ani. Dar am constatat că dacă îmi spun vârsta reală, copilele mă persiflează, de parcă ar fi ceva de capul lor, iar cei maturi mă trimit la culcare: cum de nu dormi la ora asta, piciule? Treabă, îți dai seama, menită să-ți taie cheful de discuții.

De obicei fac conversații anodine, cu totul indiferente, dar alaltăieri, când te-am găsit și pe tine, aveam o stare aparte și mult chef de vorbă. Uneori se întâmplă să ai chef de vorbă și constați că nu ai cu cine vorbi. De aceea am și intrat pe yak, dar nu am găsit, afară de tine, pe nimeni care să depășească faza oripilantă a unor conversații minore.

De aceea ți-am și spus că ne-am împăca probabil de minune amândoi. Cum însă nu ai vrut să te identifici, măcar formal, mi-am zis că porecla ta trebuie să fie al unei fete. Aș fi dezamăgit să aflu că ești bărbat. Bineînțeles, cred că te întrebi cum am găsit adresa ta, pentru a-ți trimite mesajul acesta.

E doar pentru că am și eu micile mele trucuri, însă nu le-am folosit niciodată într-un mod reprobabil. Dar, ce să-i faci, îmi place să-mi bag nasul ici-colo în micile secrete ale atlanților. Mai descoperi o conspirație, mai descoperi infidelități conjugale, mai citești un mesaj de iubire, adică îți pui oarecum în mișcare sentimentele, în cetatea noastră altfel atât de… cum să-i spun, ca un oraș părăsit de ființele vii, în care trăiesc doar amintirile.



M-a distrat că te-ai apucat să-mi cauți adevărata identitate și chiar mi-ai găsit o adresă, desigur, falsă. Cunosc destul de bine jocul poreclelor – însă nu vreau să-ți stric sentimentul de triumf pe care bănuiesc că l-ai avut atunci când mi-ai transmis că mă cheamă cutare cutărescu și că am adresa cutare.

Pur și simplu vreau să-ți fac o mărturisire în felul acesta, anume că, din motive cât se poate de obiective, toate identitățile mele sunt false. E posibil, dacă te pricepi să cauți bine, să mă afli în rețea și sub alte nume. Dar nici unul nu e cel adevărat. Nu vreau să-ți trezesc orgoliul de a-l afla, pentru că asta nu e posibil. Repet: toate identitățile mele sunt false.


Ți-am spus că am paisprezece ani, însă, deși sunt un puștan obișnuit ca oricare altul (asta e tautologia pe care o folosesc ca să întăresc ideea și să mă amuz), am unele calități ce îmi provoacă numeroase necazuri. S-au făcut asupra mea mii de teste, unele mai de neînchipuit ca altele. Încât, dragă Sheryll (sper că ești fată), tocmai acesta e motivul pentru care m-am gândit să-ți scriu.

Am băgat de seamă că ai destulă imaginație și inteligență și vroiam să-ți propun să discutăm despre unele lucruri care mă interesează și pe care nu am cu cine le discuta. Asta, bineînțeles, dacă o să-ți convină.



Iată. Mai zilele trecute, psihologii m-au atacat cu alt test, la care lucrează de mai bine de un an pe „subiecți etalon”, dar de multe ori, când vorbesc între ei, folosesc sintagma „subiecți normali”, de parcă eu aș fi anormal.

O întreagă gașcă de puștani de vârsta mea sunt chinuiți cu teste, pentru ca rezultatele lor să fie mai apoi comparate cu ale mele. Ce le-a dat psihologilor prin cap, a fost să arunce pete de tuș pe coli de hârtie și noi să le interpretăm. Am refuzat să rezolv testul, dar asta s-a întâmplat destul de des și sunt obișnuiți. Știu că până la urmă tata mă va convinge să colaborez cu ei, spre binele meu, după cum afirmă toată lumea.

Dar iată motivul pentru care am refuzat, fără să fac uz, cumva, așa cum s-ar putea crede, de un capriciu. Eu am întotdeauna motive obiective. Am refuzat pur și simplu deoarece am considerat că pot interpreta o imagine în cincizeci de moduri diferite, iar treaba asta nu mi-ar fi de nici un folos, pentru că psihologii nu acceptă decât o singură interpretare și atunci deducțiile lor nu pot fi decât false în ce mă privește.

Altfel mi-ar fi plăcut să mă joc cu posibilii și ambiguitatea, de ar fi fost să aflu cu adevărat ceva despre cel care sunt. Oricum, îți pot spune că mie îmi este foarte limpede că testele astea nu-mi fac nici bine, nici rău. Nu sunt în folosul meu în nici un fel, ci doar psihologii învață din ele, dar învață ceva fals. Nu știu de altfel ce ar putea învăța, deoarece mie lucrurile îmi sunt clare.

Dar să-ți spun toată povestea. Am refuzat, dar apoi, noaptea, mi-a venit în gând să mă strecor în încăperile amenajate pentru testări și am furat colile cu pete de tuș. Nu din alt motiv, dar aveam stomacul deranjat și m-am gândit că stând pe tron, să-mi fac o ocupație oarecum intelectuală, sau mai degrabă să mă cufund în visul pe care imaginile mi l-ar fi sugerat. Gândeam să dau planșelor douăzeci de interpretări diferite, deoarece aceasta e calitatea mea, să văd întregul și cum se unesc părțile între ele. Aceasta e întâia operație, care fixează universul ireductibil al imaginii.

Dar apoi – am constatat asta de mult –, în spatele imaginilor stau ambiguitățile, așa încât imaginea totală lasă un mare număr de posibilități de a o vedea. Să-ți spun ce-am constatat, întrucât aceasta a fost o reală surpriză pentru mine. Am luat planșa unu și am privit-o. În câteva secunde am avut un adevărat șoc.

Ochii au parcurs toate formele, căutând să adune întregul, dar acest întreg era totalmente vid. Pe planșa aceea, deși imaginea părea să reprezinte ceva la prima vedere, nu era decât o anodină pată.

O pată, dacă înțelegi ce vreau să spun. În loc să pot avea douăzeci de interpretări, așa cum crezusem, nu aveam decât o imagine goală. Dacă ar fi fost să rezolv testul când se aflau de față psihologii, aș fi jucat probabil teatru și le-aș fi spus că văd acolo o rață care zboară.

Îi mint de multe ori în felul acesta și le dau răspunsurile unui copil obișnuit. Am văzut, privind imaginea aceea vidă, că aruncarea unei picături de tuș pe o coală, ce apoi a fost îndoită la mijloc și cele două părți ale colii au fost lipite una de alta pentru a da o figură perfect simetrică, duce la nașterea unei imagini ce nu are nici un conținut.



Mi-am dat îndată seama, pe de altă parte – și asta a fost descoperirea mea – că orice imagine creată de un om, se bazează pe un simț al proporțiilor, nu pe simetrii brute, un simț al proporțiilor ce duc la nașterea unui întreg. Între diferitele părți ale imaginii există proporții bine stabilite, pentru a exprima ceva, ceva despre care de obicei însuși artistul, dacă e să mă gândesc la un artist, nu știe ce exprimă. Deoarece proporțiile instituie un sens și din orice activitate creatoare umană rezidă un sens.

E un sens, nu o teză și de aceea poate avea zeci de interpretări (iar teza e o interpretare forțată, univocă). Pe când picătura de tuș preschimbată în imagine, nu reprezenta absolut nimic, nu era produsă de imaginația, inteligența, intuiția sau rațiunea omului. Aș putea să-ți vorbesc foarte mult acum despre aceste lucruri, deoarece știu de unde vin în mintea omului formele și proporțiile pe care el le utilizează pentru a crea: din natură.

Arborii gigantici ce cresc în Xanadu, din câte se spune de la începutul lumii, ne intră în minte cu proporțiile lor, munții, portul, corăbiile, mișcarea apelor, cerul – toate sunt prezente în creierul nostru. Însă nu asta are importanță. (Totuși e important să-ți spun că toate cele existente sunt create de un zeu).



Când am văzut vidul imaginii, m-am ridicat de pe tron (cred că știi ce e acela, tronul din locul unde și regii merg singuri) și m-am dus să caut răspunsurile subiecților etalon, ale copiilor obișnuiți. Am avut din nou un șoc.

Ei văzuseră în imaginile acelea diferite forme familiare. Un arbore, o găină, o corabie, o cascadă, un pod, un turn, un înțelept care citește o carte, intrarea într-o peșteră, albia unui râu secat, o frunză de mirt, un boboc de trandafir, o cetate crenelată, un templu și multe altele. Încât m-am întrebat, cum de este posibil ca un om să poată vedea într-o imagine vidă ceva ce ar putea să existe?



Cum de nu percepe că imaginea aceea nu e un întreg și îi pare că ea ar reprezenta ceva? E un mister și vreau să rămână așa, deoarece, dacă am discuta asupra lui și i-am căuta înțelesuri, consecințele sunt atât de grave, încât mă deprimă. Pornind de la acest fapt, am putea nega însăși existența zeilor, ori fie și numai inutilitatea creației lor. Sau, ca să nu fim așa prăpăstioși, am nega putința oamenilor de a accede la zei.

Căci ei văd în Nimic același lucru pe care îl văd și în creația zeilor.

Fragmente din Și eu am scufundat Atlantida. Ed. TipoMoldova, 2016






Sus