Vineri, 13 Decembrie 2019
Vineri, 13 Decembrie 2019


Călimară / Psihologia crimei

Psihologia crimei

“Only to live, to live and live! Life, whatever it may be!”

Romanul „Crimă și pedeapsă” (1866) scris de F.M. Dostoievski este un roman de factură social-filosofică, axat pe problematica complexă a psihologiei crimei. Pornind de la adversitatea scriitorului față de burghezie și sistemul capitalist, creația literară reliefieaza suferința pe care o îndura clasa socială de jos a acelei perioade.



Acțiunea romanului e plasată în anul 1865, marcat de o gravă criză financiară, sub care debutează povestea personajului principal, Raskolnikov. Familia acestuia are o situație materială precară, care îl împinge pe acesta să renunțe la studiile universitare. În aceași situație materială mizeră se află și Dunia; un personaj secundar al romanului,al cărei destin e ilustrat pentru a sublinia tema pauperității; care e nevoită să se vândă ca o prostituată de rând. În acest context, Raskolnikov săvârșește o crimă, ucigând o cămătăreasă. Astfel, firul epic principal este motivarea crimei și, în continuare, analiza impulsurilor care îl împing în cele din urmă pe eroul principal să-și recunoască fapta.

Inițial, protagonistul întrezărește în ideea crimei posibilitatea de a le salva de la mizerie pe cele care îi sunt dragi, mama și sora lui. El își justifică astfel dreptul de a se abate de la normele morale obișnuite, plasând ca scop ultim ajutarea semnilor săi. Pe tot parcursul romanului, crima este motivată prin mizeria de care suferă și la care este martor Raskolnikov. Prin intermediul introspecției, naratorul ilustrează trăirile sufletești ale acestui personaj complex: indignare, compasiune, empatie și un profund interes pentru orice suferință omenească. Ulterior, asasinul se va simți izolat și însingurat, incapabil să mai comunice cu semenii săi, fapt ce îl va împinge spre o disperare profundă și, în final, spre mărturisirea faptei. Pe tot parcursul romanului, cititorul tinde să-l privească pe Raskolnikov ca o victimă a propriului destin și să vadă soarta lui drept o tragedie determinată de nedreptatea socială.

Din punct de vedere social-psihologic, romanul plasează crima săvârșită de protagonist drept un rezultat al mediului în care trăiește. Interesul pentru ierarhizarea socială și felul în care aceasta poate determina, direct sau indirect, comportamentul uman, se înscrie într-o tendință manifestată de psihologia socială. Influența socială, a factorilor externi și a mediului e singura care poate motiva fapta de natură deviantă a unui asemenea personaj: un student inteligent, cu o puternică forță de percepție și un simț al empatiei bine conturat.

Marcat de episoade schizofrenice și psihotice, protagonistul e împins la limita suportabilului de sărăcia și mizeria în care e nevoit să-și ducă existența. Din acest punct de vedere, romanul e evident influențat de teoria marxistă a luptei de clasă și e o critică asiduă a stării de fapt a societății din Rusia țaristă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Din punct de vedere al psihologiei sociale, care consideră că comportamentul uman se împarte în două categorii: prosocial și antisocial, se ivește o dilemă, deoarece felul de a acționa al protagonistului este motivat în esență de o intenție altruistă: cea de a-și ajuta semenii, fapt ce se înscrie în caracteristicile de tip prosocial, însă repercusiunile care apar după săvârșirea faptei o încadrează pe aceasta în sfera antisocialului, deoarece afectează bunăstarea altor membri ai societății.



Se remarcă din atitudinea personajului o puternică tendință spre alienare socială, Raskolnikov considerându-se un „supraom”, fiind separat de restul societății din cauza mândriei sale accentuate. El e incapabil să relaționeze cu semenii săi, iar pe parcursul romanului izolarea sa de restul lumii va deveni din ce în ce mai profundă. Acest aspect e de mare importanță în desfășurarea acțiunii, deoarece datorită acestei presupuse superiorități, Raskolnikov consideră că ar fi justificată o încălcare a normelor morale generale, el fiind o așa-numită excepție dintr-o masă de indivizi.

Însă, în pofida concepției de care dă dovadă acesta, comportamentul său poate fi interpretat din punctul de vedere al teoriei atribuirii sociale dintr-o perspectivă externă. Studentul nu ar fi săvârșit o asemenea crimă dacă nu s-ar fi aflat în situația respectivă. Prin prezența elementului stratificării sociale, care-l plasează pe protagonist într-o existență marcată de sărăcie și nevoi de bază neîmplinite, este formulată baza crimei. Privind din acest unghi, devine evident că acesta suferă o disonanță cognitivă, pe care încearcă să o elimine prin diferite justificări formulate la nivel introspectiv.

Deși știe că e imoral să ucizi, el acționează împotriva acestei credințe, căutând în minte diferite argumente care să-l sustragă de la vinovăție: faptul că săvârșește o faptă altruistă față de cei care se află într-o condiție asemănătoare cu a lui, faptul că e cu mult superior oameniilor de rând și de aceea nu poate fi tras la răspundere etc. Totuși, pe parcursul romanului el va ajunge să-și conștientizeze greșeala, fiind măcinat de regrete, lucru ce-l va face într-un final să mărturisească și să fie tras la raspundere, fapt ce dovedește că acesta are o conștiință, întărind astfel argumentul conform căruia crima a avut la bază influențe de ordin extern.

Aspectul nihilismului și tendința spre supraevaluare a protagonistului pot fi interpretate din perspectiva teoriei comparării sociale. Pentru evaluarea sinelui, acesta se compară cu indivizii care îl înconjoară, plasându-se pe o treaptă superioară acestora. Prin mândria sa tot ce reușește să facă este să adâncească prăpastia formată între el și ceilați, accentuând astfel alienarea socială și izolarea, lucru ce contribuie înt-o anumită măsură la actul săvârșit.

Raskolnikov e în esență un tânăr idealist rănit de realitatea tulburătoare care-l înconjoară. El are așteptări mari de la oamenii pe care îi întâlnește, iar aceștia îl dezamăgesc constant. De aceea, el se izolează treptat de restul lumii, fiind incapabil să mai relaționeze eficient cu ei. În pofida acestui aspect, judecând după teoria identității sociale, protagonistul se identifică cu masa celor asupriți, a celor sărmani, având într-o anumită măsură un sentiment că aparține acestei comunițăți, însă nu ca un simplu membru, ci mai degrabă ca un lider care are rolul de a-i ajuta pe cei ce-i sunt inferiori.



Prin analiza psihologică profundă și descrierea stărilor interioare suferite de protagonist, Dostoievski întemeiază o creație literară cu profunde implicații psihologice. Contemplând asupra diferitelor aspecte privind fapta săvârșită de Raskolnikov, cititorul este pus față în față cu o problematică socială ancorată în actualitate: ce anume îl împinge pe un individ la crimă? Preocupați de mult timp de aspectele acestei întrebări, psihologii au adoptat diferite poziții în încercarea de-a ajunge la o concluzie clară. În cazul specific al romanului „Crimă și pedeapsă”, autorul elaborează o viziune proprie, marcată de ideea conform căreia idnividul e rezultatul mediului în care se dezvoltă. Opțiunea pentru această concepție e justificată în principal de plasarea în epocă a creației literare și de interesul constant al autorului față de cei sărmani și asupriți.




Sus