Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Călimară / Enigmaticul Horea și „ungurii cei răi"

Enigmaticul Horea și „ungurii cei răi"

S-au scurs 231 de ani de la ultima execuție prin tragere pe roată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Supliciul lui Horea a încheiat șirul celor ce au fost „trecuți din viața în moarte” în acest mod, deși pentru rebeliune, delictul de care au fost acuzați el și Cloșca, codul penal austriac prevedea ca pedeapsă maximă decapitarea cu sabia. Trebuie însă să recunoaștem că nici violența țăranilor nu a fost cu nimic mai prejos în raport cu cea a represiunii.

Se vede treaba că „bunul împărat” Iosif al II-lea a dorit să dovedească supușilor că nu se abate de la principiul care l-a călăzit în cei zece ani de domnie (1780–1790): „Totul pentru popor, nimic prin popor”. În fond, atitudinea împăratului și a altor adepți ai reformismului, față de răsculați, reflectă „perplexitatea ce i-a cuprins atunci când au fost confruntați cu efectele neașteptate, survenite în mod surprinzător în momentul de apogeu ale măsurilor concepute în spiritul demofiliei și progresului treptat, liniar și continuu”(1).

Despre Horea s-au scris tomuri întregi, dar cu toate acestea nici personalitatea sa și nici marea ridicare țărănească din Transilvania anului 1784, nu sunt pe deplin înțelese. Istoricul Gyémánt Ladislau consideră acest eveniment „un ultimatum care devine cel mai radical program antifeudal european al anilor premergători Revoluției franceze, abolirea nobilimii ca și categorie socială (ca nobilime să nu mai fie), împărțirea pământurilor nobiliare între poporul de rând și egalizarea statutului tuturor locuitorilor țării (plătitori de dare)”(1). Pe de altă parte, tot un istoric maghiar – Ladó Árpád-Gellért – ne spune că Habsburgii, „au asigurat păstrarea sistemului feudal în Transilvania prin menținera autonomiei acesteia și elevarea provinciei la rangul de Mare Principat”(2).

Răscoala lui Horea a avut loc în plină „epocă a compromisurilor”, pentru că astfel denumește istoriografia maghiară perioada (1711-1825) cuprinsă între încheierea Războiului curuților și începutul reformismului nobiliar. Sub aspect politic, în prima parte a secolului a avut loc războiul de succesiune la tronul Spaniei, urmat de problemele de succesiune austriece. În lipsa unui fiu moștenitor, împăratul Carol al VI-lea, a impus acceptarea de către stări a principiului eredității pe linie feminină – Pragmatica Sanctio – deschizând astfel drumul fiicei sale, Maria Tereza (Mária Terézia – 1740-1780), la tron.

Decizia a provocat însă două războaie inițiate de Prusia la mijlocul secolului: cel de succesiune și așa-numitul război de șapte ani. În acest context, Maria Tereza a cerut ajutorul nobilimii maghiare care, printr-un gest memorabil și-a oferit „viața și sângele” (Vitam et sangvinem pro rege nostro Maria Theresa) ca s-o sprijine.

Din acest moment, între puterea centrală și nobilimea maghiară, s-a încheiat un acord care, deși a trecut prin momente tensionate, mai ales în timpul lui Iosif al II-lea, a durat până la sfârșitul anului 1848. Pactul s-a menținut și în anii de cumpănă dintre cele două secole, deoarece în timpul războaielor napoleoniene, crescând interesul pentru produsele agricole ungare, nobilii au profitat financiar de pe urma conflictului (4). În aceste condiții, deși în fapt urmăreau restrângerea puterii nobililor maghiari, e evident că imperialii nu se aflau în situația de a-i ignora..., iar decizia din 1778 a Mariei Tereza de a renunța la administrarea Banatului și cedând presiunilor repetate, de a permite încorporarea provinciei (cu excepția graniței militare) la Regatul Habsburgic al Ungariei constituie o dovadă în acest sens.

Astfel, deși în granițe existau regimente românești și mixte (româno-sârbești, româno-germane), nici în vremea lui Iosif al II-lea, „regele cu pălărie” (kalapos király) și cu atât mai puțin după aceea, ducerea la bun sfârșit a planului de constituire a unui Imperiu Habsburgic unitar, germanizat, cu un sistem de guvernare centralizat și condus prin decrete nu a fost posibilă (4).



În 1784, în condițiile în care administrația și nobilimea încerca să-i despoaie de ultimele drepturi cutumiare, iobagii statului, încrezători în mitul „bunului împărat” au trimis mai multe delegații în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea, pentru a-și revendica drepturile. Nerăbdători, au încercat să-și redobândească libertatea înscriindu-se în masă în regimentele grănicerești, dar conscripția imperială din vara acelui an, a fost anulată la cererea nobilimii, temătoare că-și va pierde mâna de lucru. Și de aici a pornit totul, situația evoluând rapid spre răscoala a cărei desfășurare este arhicunoscută.

Da! Acum 231 de ani, pe Dealul Furcilor de lângă Alba-Iulia era curmat destinul impresionant și enigmatic al lui Horea, lider cu personalitate complexă, despre care se afirmă că pătrunsese în cercurile cele mai înalte în care se luau decizii pentru viitorul Europei. Unii consideră că ar fi fost mason. Referindu-se la acest aspect, Stelian Tănase a scris următoarele: „O dovadă este adusă în cartea scrisă de preotul român stabilit la Viena, Nicolae Dura.

Aici apare traducerea unui document al cancelariei imperiale cu trimitere la Horea și la asociația secretă vieneză Kreuzbruderschaft (Frăție de cruce), de care ar fi apartinut”. În cartea amintită se mai spune: „Horea-conducător al răscoalei țărănești din Transilvania anilor 1784…a făcut parte dintr-o asociație secretă vieneză Kreuzbruderschaft- Frăție de cruce” (7).



e altfel, într-un articol publicat de Corbii Albi, Adrian Popescu afirma la rândul său: „datorită apartenenței masonice, în perioada 1779-1784, va fi primit de trei ori de către împăratul Iosif al II-lea (atenție! cel care îl și inițiase). Contactele de care a beneficiat căpetenia răscoalei din anul 1784 au fost posibile deoarece Horea – constructorul de case și biserici – avea dreptul de vizită masonic”(6).

Ioan-Aurel Pop însă, are următoarea opinie: „În ceea ce privește mișcarea lui Horea (1784), regimul (comunist) a voit, într-adevăr, la un moment dat s-o transforme în revoluție și s-o prezinte drept un prolog al Revoluției Franceze (1789-1794) și a găsit unii „interpreți” pentru o astfel de «partitură». Scopul era probabil și acela de a-i face pe români precursori ai francezilor în promovarea ideilor progresiste europene. Aceeași tendință aberantă a apărut vag și în legătură cu Răscoala de la Bobâlna (1437), unde nu credem să fi fost vorba de nicio «logică», ci doar de ignoranța și prostia dictatorului. Firește, în trecut, mai ales în secolul al XIX-lea, în epoca romantică, toate mișcările erau numite «revoluții”, conform sensului etimologic al acestui termen latin. Cea mai bună monografie din secolul al XIX-lea dedicată evenimentelor din 1784 se referea la acestea sub numele de «revoluțiune». Numai că, între timp, termenul de «revoluție» a căpătat conotații mai precise, ivite din ideologia oficială, și nu se potrivea unor ridicări țărănești relativ modeste. Din punctul de vedere al ideologiei materialiste, marxiste, nu se putea numi revoluție o mișcare din evul mediu sau una care nu urmărea «răsturnarea orânduirii vechi». Aici se vede într-adevăr intenția protocronistă și naționalistă de a-i transforma pe români în promotori ai progresului, cu ceva înaintea altora” (5).

Din punctul meu de vedere, enigmaticul Horea și-a depășit, într-un mod greu de explicat umila condiție de iobag, iar tenacitatea pe care a dovedit-o sub apăsarea destinului până în ultima sa clipă, mânat de dorința de a-și vedea poporul izbăvit de ticăloșia în care se zbătea, îi conferă aura de erou. Pentru a fi corect înțeles, fac precizarea că peste Mureș, în Banat, nu existau iobagi și nici nobili, pentru că în provincia ce s-a aflat mai bine de șase decenii sub administrația exclusivă a Curții de la Viena, absolutismul luminat a găsit un teren propice pentru a aduce progresul.

Acest amănunt i-a scăpat însă lui Du Nay atunci când s-a referit la modul în care își duceau existența moții și când afirma că „nobilii maghiari n-au fost mai răi decât ceilalți nobili ai Europei”, ceea ce de altfel este adevărat. La fel de adevărat este și faptul că „și din voievodatele române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, familii de țărani români s-au refugiat cu zecile de mii”, dar mă întreb câți dintre aceștia nu vor fi ales Banatul?



Îmi pun această întrebare într-un mod cu totul justificat, deoarece potrivit lui Ioan Hațegan, în anul 1690, aici intra în vigoare „iradeaua sultanală prin care se înfăptuiește prima și singura reformă agrară din Imperiul Otoman. Țăranul este declarat proprietar al pământului pe care-l lucrează, cu drept de moștenire și de vânzare. Documentul este reînnoit anul 1695 cu scopul de a mări capacitatea de apărare vilayetului” (3). Deci, iată că se putea trăi și altfel, chiar dacă nu în Transilvania sau în cele două voievodate extracarpatice …

După cum am spus, despre Horea și mișcarea pe care a condus-o s-au scris și cu siguranță se vor mai scrie tomuri întregi, așa că mă voi opri aici, pentru că oricum, gândurile mele nu sunt cele ale unui istoric. Cu toate acestea, mă întreb și vă întreb și pe voi, cititorii mei, de ce peste 63 de ani (1848), în momentul în care Avram Iancu a amenințat că va rezolva diferendele cu revoluționarii maghiari înălțând lancea lui Horea, nimeni nu s-a gândit că anterioara ridicare a moților a avut, pe lângă cauzele de natură socială și un caracter național?

Mare păcat, zic eu, pentru că tot ceea ce a urmat nu a făcut decât să extindă ura purtată nobililor asupra tuturor maghiarilor, lăbărțându-se nejustificat printre români conceptul de „ungur rău” care începuse să se contureze după 1785.

Bibliografie:

1. Gyémánt L. – (1994) Transilvania între anii 1690-1790, în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația Culturală Română
2. Ladó Á.–G. – (2013) Între reformă și revoluție - Transilvania înainte de 1848, https://maghiaromania. wordpress.com/2014/03/15/intre-reforma-si-revolutie-transilvania-ante-1848
3. Hațegan. I. – (2005) Cronologia Banatului Vol. 2. Partea 2 : Vilayetul de Timișoara : 1552-1716, Editura Banatul, Artpress, Timișoara
4. Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj
5. Pop I.-A. – (2014) Istoria, adevărul și miturile, p. 82-89, Editura Enciclopedică, București
6. Popescu A – (2015) „Europenii uniți” versus „Turnul Babel“http://corbiialbi.ro/index.php/contact/36-8222-europenii-uni-i-8221-versus-8222-turnul-babel-8220
7. Tănase S. – (2013) Masonul Ursu Nicola, zis Horea, http://www.stelian-tanase.ro/masonul-ursu-nicola-zis-horea




Sus