Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Despre îmbrățișarea tătarilor și modificarea frontierelor (2)

Despre îmbrățișarea tătarilor și modificarea frontierelor (2)

Posesiunile lui Bogdan de la Cuhea/Izakonyha, considerat de Denis Căprăroiu (3) același cu voievodul oltean, se aflau în extremitatea sud-estică a Maramureșului istoric, la granița cu Moldova, în proximitatea Prislopului, poarta de intrare a hoardelor tătărăști în acest teritoriu. Este logic, fiindcă un voievod Bogdan împroprietărit în Maramureș, după anul 1335, nu ar fi putut poseda moșii în mijlocul altor cnezate de vale, preexistente, decât în situații excepționale, pur teoretice. Referindu-se la cercetarea istorică întreprinsă de Radu Popa, autorul relevă faptul că

„familia Bogdăneștilor era, la mijlocul secolului al XIV-lea, singura familie din Maramureș lipsită de relații de rudenie cu vreo altă familie aparținând acestei țări”, iar apoi continuă: „la jumătatea secolului al XIV-lea, deplina stăpânire a voievodului de la Cuhea asupra satelor de pe valea superioară a Vișeului – cele două Vișee, Borșa și Moisei –, ca parte integrantă a moșiei sale, în ciuda caracterului indubitabil al acestei depline stăpâniri, aflăm dintr-o diplomă de întărire emisă mai târziu, sub guvernarea lui Ioan de Hunedoara, un fapt de excepțională însemnătate: cnezii vișeeni stăpâneau satele în discuție, cu drept cnezial – recunoscut ca atare de adunarea >nobililor și nenobililor comitatului Maramureș<, ca și de autoritățile comitatense –, încă din vremea sfinților regi ai Ungariei. Așadar, dreptul de proprietate al acestor cnezi, care nu aveau nicio legătură cu familia Bogdăneștilor, fusese uzurpat, la un moment dat, de către voievodul Bogdan, prin impunere”(3).



                  Rămășițele bisericii Sfântul Rege Ștefan la Cuhea (Izakonyha)

Mergând pe același fir, istoricul menționează biserica de piatră din Cuhea cu hramul Sf. Rege Ștefan, o biserică-sală caracteristică goticului timpuriu, incluzând și nelipsita sacristie, ridicată spre finele domniei lui Carol Robert de Anjou, în intervalul 1335-1340, a cărei datare a fost posibilă datorită monedelor descoperite într-un mic tezaur îngropat la temelia altarului, dintre care cele mai vechi au fost emise de către regele sârb Ștefan Dușan, în prima parte a domniei (1331-1346).

În plus, edificiul pare a fi construit de niște nou-veniți ce nu au cunoscut ori nu au respectat un cimitir preexistent, fapt ce sugerează „calitatea de nou veniți a Bogdăneștilor pe un teritoriu a cărui istorie anterioară se lasă mult prea greu tâlcuită”. Astfel, pare plauzibil că „una dintre condițiile strămutării lui Bogdan să fi fost trecerea la catolicism, ceea ce ar putea explica întrega conjunctură evocată anterior, fără ca acest lucru să pună sub semnul întrebării revenirea voievodului la credința ortodoxă, imediat după răzvrătirea sa”(3).



                                         In memoriam Sfântul Rege Ștefan la Cuhea (Izakonyha)

Nimic nefiresc, dacă ne raportăm la situația din secolul al XIV-lea, când în Regatul Maghiar, ascensiunea spre vârful ierarhiei era condiționată într-o foarte mare măsură de apartenența la creștinisnul apusean. După cum ne spune Ioan-Aurel Pop, politica papalității față de creștinătatea orientală (și prin urmare și cea a regilor maghiari) care se radicalizase după 1204 (Cruciada a IV), când cruciații au cucerit Constantinopolul, a cunoscut „maximum de virulență”, schismaticii fiind adesea asimilați ereticilor. În acest context, la 1234, Episcopia Cumaniei (fondată de Béla al IV-lea pentru cumani) încerca să promoveze catolicismul și printre valahii schismatici, iar Conciliul de la Buda din 1279, hotăra ca „preoții schismatici să nu mai poată ține cult dumnezeiesc, nici să construiască biserici sau alte lăcașuri sfinte de piatră sau de zid, iar credincioșii să nu poată participa la astfel de serviciu divin”(10).



                      In memoriam Béla al IV-lea, fondatorul Episcopiei Cumanilor la Milcov

Înființarea acestei episcopii fusese aprobată în 1227, de către papa Grigore al IX-lea (1227-1241) cu ocazia creștinării cumanilor de către călugării dominicani, astfel că orașul medieval Civitas de Mylco (cetatea Milcovului; ipotetic Focșani) a devenit sediu diecezan romano-catolic, sufragan al Arhiepiscopiei de Esztergom (Strigonium), sub jurisdicția sa intrând teritoriile locuite în sudul Moldovei de către cumani, cât și cele stăpânite de către Cavalerii teutoni din Țara Bârsei (Burzenland).

Aceștia au stăpânit între anii 1211- 1225 Țara Bârsei, dar în momentul în care interesele ordinului n-au mai coincis cu cele ale Regatului maghiar și când puterea cavalerilor călugări a devenit amenințătoare, Andrei al II-lea, regele care inițial i-a chemat pentru a apăra acel colț al țării de atacurile cumanilor, i-a invins și i-a expulzat. Ajunși în această situație, Cavalerii teutoni au plecat în Prusia, unde au repurtat numeroase victorii în cadrul Cruciadei nordice, împotriva triburilor baltice păgâne și au întemeiat un stat puternic.


                       Teutonii izgonuți din Transilvania s-au apucat de clădit... în Prusia

Ipotetic vorbind, ar fi putut la fel de bine să rămână în Țara Bârsei, iar în cofruntarea cu mongolii să incline balanța în favoarea ungurilor, dar nu pot să nu mă gândesc la cum ar fi putut evolua istoria acestor locuri, dacă puternicii Cavaleri ai Fecioarei, împreună cu sașii ar fi întemeiat un stat supus autorității papale, o entitate, asemănătoare cu cele întemeiate de cruciați în Țara Sfântă.



Revenind la Maramureșul istoric fac următoarea paranteză: în condițiile, în care asupra trecutului planează incertitudini și o mulțime de vestigii ale sale sunt încă neidentificate sau sunt pur și simplu lăsate de izbeliște, nu poate decât să ne bucure înființarea, în anul 2014, la Vișeul de Sus, a Centrului Documentar-Expozițional al Nobilimii Maramureșene Române, realizat în întregime de artistul Ioan Piso și de soția sa Livia Piso-Filipașcu de Dolha și Petrova, descendentă a unei vechi familii nobiliare maramureșene.

Acest centru este conceput ca un generos spațiu expozițional, dar în același timp este și un un loc destinat cercetării unui amplu material documentar legat de trecutul istoric al Maramureșului. Și desigur, trebuie menționată și starea ruinelor Bisericii Sfântului Rege Ștefan de la Cuhea, care – prin prezența sa și rolul său în viața comunităților locale de atunci – pune descălecatul moldovean al lui Bogdan într-o lumină aparte.

Prin 1362-1363, după moartea lui Sas, Bogdan, ajuns „infidel notoriu” al regelui, trece definitiv munții în Moldova însoțit de vreo 100-200 de familii, de unde îl alungă pe Balc și pe restul acoliților lui Dragoș și desigur, renunță la politica agresivă față de tătari, probabil din aceeași pornire ce ne îmboldește și azi, pe noi, românii, să clamăm „până treci puntea, te faci frate cu dracul”. După ce participă la toate încercările eșuate ale lui Ludovic I de a-l înlătura pe Bogdan I, Balc revine pentru totdeauna în Maramureș, dobândind de la rege funcții și fostele posesiuni ale „dușmanului” Bogdan.

Bogdan este singurul caz de fruntaș maramureșean numit voievod chiar și după căderea sa în infidelitate față de coroana angevină. Până și în actul din 1365, prin care i se confiscă moșiile, el apare drept voievodul Bogdan, atributul respectiv neavând legătura cu funcția sa maramureșeană, care îi fusese retrasă încă din iarna anilor 1342-1343, ci cu vechea și perpetua sa calitate de voievod, așa cum apare menționată, pentru întâia dată, în documentul din 1335 (3). Astfel s-a constituit voievodatul Moldovei, la început doar în părțile învecinate cu Maramureșul, iar Ludovic cel Mare n-a putut împiedica distanțarea sa de regat (ruperea și independența conform lui Alain Du Nay).


     Monedele Mușatinilor: pe verso fasciile și crinii Ungariei Angevine

Începuturile Moldovei ca și ale Țării Românești sunt încă incomplet cunoscute și eu cred că, în 1365-1366, Bogdan a reușit mai degrabă să obțină bunăvoința suzeranului său decât victorii decisive, iar organizarea noului stat s-a făcut după modelul pe care voievodul și-l însușise în Maramureș.

Este de ajuns să facem referire la Margareta Mușata (Margarita di Cereth), acea „Domina Valahie Minoris”, la enigmaticul Costea Voievod, ori să ne aruncăm privirea asupra groșilor (monede) din timpul lui Petru I al Mușatei sau a lui Alexandru cel Bun care pe avers au imprimat capul de bour, iar pe revers scutul fasciat și florile de crin, pentru a înțelege că neatârnarea Mușatinilor nu a echivalat cu ruperea totală a legăturilor cu regii unguri, deși ulterior au oscilat între aceștia și cei poloni, profitând de disensiunile inerente, într-o alternanță conjuncturală a suzeranilor.

Putem însă afirma cu certitudine faptul că între Moldova lui Dragoș - „cel care a rămas toată viața un slujitor regal” și cea a lui Bogdan era o mare deosebire, iar schimbarea de atunci a fost consemnată de către cronicarul Ioan de Târnave (Küküllei János): „Țara Moldovei s-a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata) (12). Spus pe șleau, spre deosebire de Dragoș care era doar un markgraf, Bogdan era vodă peste Moldova.

Evenimentele de atunci trebuie privite în contextul religios al regiunii, adică în raport cu uriașa coaliție polono-lituaniană și cu faptul că în acea regiune, populația trece „în masă” pe lângă cristelniță (baptisteriu) de abia în 1386, în timp ce mica Moldovă parcurgea deja o reorganizare a vieții creștine (catolicizări, treceri la ortodoxie). După cum ne spune Szabó Csaba, în investigația literară „Margaretele lui Alexandru cel Bun”: „Moldova începuturilor lui Lațcu (Laczko dux), Margaretei-Mușata și a lui Petru Mușat, a cunoscut deja cea mai evoluată fază a creștinismului care mereu se reînnoia: schimbarea ritului. Când Lațcu se informase discret despre poziția Bizanțului față de fondările episcopale catolice, mai marii lituanieni îl împăcau pe zeul cel urât al tunetului prin jertfe sângeroase de bou” (15).



                         Background pentru fondarea Moldovei: Polonia, Ungaria, Lituania

În orice caz, situația creată avea un substrat de natură să-l îngrijoreze pe Ludovic cel Mare care a petrecut jumătate din anul 1366 în Transilvania, la Bistritz (din aprilie până în octombrie).

Prin decretul emis în acel an, la Turda, ce conținea și prevederi legale îndreptate explicit contra valahilor/românilor (presumptuosam astuciam diversorum malefactorum, specialiter Olachorum, in ipsa terra nostra existencium – răutățile diverșilor raufăcători, în special ale valahilor (românilor); exterminandum seu delendum in ipsa terra malefactores quarumlibet nacionum, signanter Olachorum – să fie izgoniți ori exterminați din această țară răufăcătorii de orice nație, dar în special valahii (românii), a grăbit procesul de disoluție a acelei Universitas Valachorum ce existase la începuturile Regatului Maghiar și care și-a pierdut treptat statutul de stare social (11) și evident, statutul românilor transilvăneni a decăzut, după cum ne spune și istoricul turdean Răzvan Neagu (8).

Ultimul document scris atestând Universitas Valachorum datează din mai 1355, când adunarea generală (congregatio generalis) a stărilor transilvane a fost convocată la Turda (11). În acest context se cuvine mențiunea că Jus valachicum (dreptul valahilor), sistemul judecătoresc cutumiar ce atribuia funcția judecătorească locală cnejilor a funcționat mult timp în comunitățile de vlahi din Ardeal, astfel încât în ziua de azi, nimeni nu îl contestă deși sintagma jus valahicum ab antiquo (obiceiul pământului) încinge spiritele.

Prima sută de ani de la întemeierea celor două principate a fost, potrivit lui Constantin C. Giurescu, o perioadă strălucită în istoria românilor, iar domniile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun constituie cea mai limpede dovadă în acest sens (7). Regatul Ungariei și cele două state ale vlahilor, la a căror întemeiere ungurii au contribuit involuntar, s-au aflat „în calea răutăților”, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe cronicar și fiind astfel poziționate, tustrele au apărat Europa, laolaltă cu propria avuție … la fel ca oricare alt popor din regiune.

Este suficient să aruncăm doar o privire asupra domniei lui Alexandru cel Bun, pentru a pricepe câte ceva despre statutul din acea vreme al Moldovei. Acest domnitor, care a dus o politică de echilibru între Polonia și Regatul Ungariei, a fost însurat de patru ori – cu Margareta Losonczi, cu Ana Neacșa, apoi cu Ringala (lituaniancă) și cu Marina – un mod chibzuit de a obține bunăvoința vecinilor.



Biserica veche (maghiară) din Baia (Moldvabánya). În centrul bisericii a fost înmormântată Margareta Losonczi, prima soție a lui Alexandru cel Bun, cu care a avut doi copii. Margareta este prezentă în picturile de la Sucevița.

Urmărind să se sustragă pretențiilor lui Sigismund de Luxemburg care urmărea reinstaurarea clară a suzeranității din vremea în care Moldova era o prelungire a regatului și mai ales să controleze Chilia, pe 12 martie 1402, Alexandru încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav II Jagello (casătorit la 1386 cu Hedviga de Anjou, fiica regelui Ludovic I cel Mare), tratat ce va fi reînnoit în 1404, 1407 și 1411.

Amintesc faptul că regele Sigismund mai încercase și anterior domniei lui Alexandru să se impună ferm în Moldova, astfel că la 12 februarie 1395, Ștefan Mușat, fiul lui Roman, după ce a acceptat formal încetarea ostilităților și a „făcut supunere” în chip de stratagemă, a atacat cu toată puterea poporului său (14) și surprins armata maghiară pe drumul de întoarcere spre trecătoarea Bicaz, în apropiere de Tîrgu Neamț la Hindău (astăzi Ghindăoani).

În 1399, Ștefan Mușat a participat Bătălia de la râul Vorskla (ilustrația.din stânga) dintre coaliția formată din lituanieni, polonezi, teutoni, moldoveni, valahi și tătari răsculați conduși de conduși de cneazul Vitold și armata Hoardei de Aur condusă de hanul Timur Kutlug. Atunci a avut loc una dintre cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIV-lea din Europa de Est, încheiată cu înfrângerea decisivă a coaliției creștine și se pare că domnul moldovean a murit în luptă.

Cei doi rivali – Vladislav II Jagello și Sigismund de Luxemburg –, împăcați pentru moment, au semnat pe 15 martie 1412, tratatul de la Lublau. Într-o clauză secretă acesta prevedea ca în cazul neimplicării lui Alexandru la o preconizată campanie antiotomană, Moldova să fie împărțită între cei doi suverani, Poloniei revenindu-i Suceava și Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul – regiune în care și astăzi romano-catolicii sunt numeroși și Chilia, deși nota bene, în acea perioadă, Regatul Poloniei nu a participat la nicio astfel de campanie (ex. Bătălia de la Nicopole).

Pe de altă parte și tratatul moldo-polon din 1411 conținea o dispoziție categorică, de ajutor reciproc împotriva Regatului Ungariei. Din fericire pentru Moldova, divergențele polono-ungare au eclipsat interesele comune; Alexandru s-a achitat de obligațiile ce-i reveneau ca vasal al regelui polon, sprijinindu-l cu trupe la Grünwald în 1410 și Marienburg în 1422, în luptele cu Cavalerii teutoni, iar delicatul moment a fost depășit.



                Teutonii - izgoniți din Transilvania de Andrei al II-lea, trec la construirea Prusiei

Mai târziu, domnul moldovean cunoscând prevederile de la Lublau, l-a sprijinit pe fratele lui Vladislav II Jagello, Swidrigaillo, care urmărea să fondeze un mare stat lituanian și s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, arătându-se dispus să renunțe temporar la Chilia, însă nu și la intervențiile ce-i serveau interesele contrare Coroanei Maghiare, în Țara Românească. În 1420, Moldova a fost atacată pentru prima dată de către turci, dar flota ce asedia de pe mare Chilia și Cetatea Albă a fost respinsă cu forțe proprii de Alexandru.

Sfârșitul domniei îl află pe domn dușman al regelui polon, postură în care organizează o campanie antipoloneză și armata sa înaintează până la Camenița. Ce ziceți, nu aduce cu ceea ce înțelegem azi prin „zi ca ei și fă ca tine”?

Exemplele pot fi numerose, pentru că după cum sublinia Ioan-Aurel Pop, într-un articol publicat de Portalul Corbii Albi „în luptele contra otomanilor, sunt zeci de exemple de alianțe ale regilor ungari, voievozilor și principilor transilvani cu domnii (principii) Țării Românești și Moldovei, de pe la 1350 până spre 1700!”
 

Ungurii, nimic de spus, au dovedit cu prisosință remarcabile calități militare și au consumat însemnate resurse, menținându-se multă vreme la rangul de putere regională de primă mărime, dar semeția despre care se pomenea în Cronica pictată de la Viena le-a fost, probabil, cel dintâi dușman.

 
                                                                ***

Astăzi, ne amintim rar de cumani, cel mai adesea când întâlnim vreun Coman sau Kun, iar în Emisfera Estică situația geopolitică este total diferită față de vremurile în care aceștia umblau prin lume. Totul pare schimbat, mai puțin năravurile și „mersul lumii” în esența sa.

După cum bine știm, atât maghiarii cât și românii continuă să apere Europa și creștinătatea… unii semeți și didacți, consumând resurse serioase în spatele gardului, ceilalți așteptând „modești dar demni” – vorba politrucului încolonat, convinși că acele câteva corturi învăluite de ceața din Pusta Banatului îi vor ține la respect pe migranți, precum gonacii lui Ștefan cel Mare pe turci, în ceața de la Podu-Înalt.

Dacă mai luăm în calcul și cutuma de a răspunde „și cu da și cu nu” la orice li se cere, românii mei au și de această dată mari șanse să privească încrezători spre viitor …



                          In memoriam Cumania și cumanii. În dreapta Codex cumanicus

Lăsând deoparte fenomenul migraționist ce a pus pe gânduri întreaga Europă și revenind la năravuri, nu pot să nu remarc felul în care românii și ungurii, din nou aliați (de prin 1940, cu câteva întreruperi nesemnificative) stau „umăr lângă umăr”, fiecare în felul său, ca unii ce se știu de atât de mult timp, încât momentul primei întâlniri mai că nu contează.

Mă întreb atunci, pe bună dreptate, cum se poate ca două popoare, dintre care unul s-a ridicat din mijlocul slavilor, iar celălalt s-a înfipt ca un pinten în mijlocul lor și care, ambele, au câte ceva de împărțit cu vecinii, să nu aibă mai multe în comun decât o bucată de țară pe care și-o dispută și niște stropi de sânge cuman. Eu unul, consider că numeroase pagini din istorie le sunt comune, iar povestea nu s-a sfârșit …

Frați români!! Nu suntem obligați să-i iubim pe maghiari dar, cu toată semeția lor, oleacă de respect merită, măcar pentru două momente din istoria recentă. Să ne aducem aminte doar de anul 1956 când ungurii, uniți cum mai fuseseră doar la 1848, s-au ridicat împotriva „suzeranului roșu” ce ne stăpânea deopotrivă sau de anii din urmă ai lui Ceaușescu, când mii de transfugi, printre care și români (inclusiv Nadia Comăneci), s-au refugiat în Ungaria, în drum spre libertate. Deci fraților, „să reîncepem să gândim europenește”(2) cum scria într-o carte istoricul Lucian Boia; să ne gândim că într-o oarecare măsură, mentalitatea noastră actuală a fost „lustruită” și de asprimea trecutului, dar mai ales „să nu căutăm motiv cu prilej” cum ar spune genialul Ion Creangă, cel care a deslușit atât de mult din firea românului.


1.        Boia L. – (2001) Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas

2.        Boia L. – (2015) Cum s-a românizat România, , Ed. Humanitas, București

3.        Căprăroiu D. – (2013) Din nou despre originea oltenească a voievodului Bogdan I, Românii în istoria Europei, vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, 70-86, Târgoviște

4.        Dagnev D. – (2009) Formarea statului medieval Țara Moldovei: contribuții, Akademos, nr. 2(13), iunie 2009 54-57, Chișinău

5.        Engel P.- (2006) Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Ed. Mega, Cluj-Napoca

6.        Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1975) Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor românești, Ed. Științifică și enciclopedică, București

7.        Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1976) Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și enciclopedică, București

8.        http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania

9.        Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj

10.     Pop I.-A. – (1994) Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și Transilvaniei medievale (sec. IX-XIV), în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația Culturală Română

11.     Pop I.-A. – (2000) L’assemblée générale des Etats de Transylvanie de mai 1355, Transylvanian Review, IX, 36 – 45

12.     Pop I-A. - „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547 http://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

13.     Pop I-A., Nägler T. (coordonatori) – (2003) Istoria Transilvaniei - vol.I (până la 1541), Ed. Centrul de Studii Transilvane

14.     Rezachevici C.- (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova 1324 - 1881, Volumul I, Ed. Enciclopedică, 462 – 463

15.     Szabó Cs. – (2010) Margaretele lui Alexandru cel Bun, în vol. Noi-Mi, Colecția Corbul Alb, Ed. Világhírnév, Cluj

 






Sus