Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Despre îmbrățișarea tătarilor și modificarea frontierelor (1)

Despre îmbrățișarea tătarilor și modificarea frontierelor (1.)


M-am decis să aștern aceste rânduri, împăcându-mă cu gândul că aceia ce nu pricep cât de ingrat este să privești detașat asemenea întâmplări, atunci când aparții uneia dintre tabere, sunt numeroși. Cu toate acestea, mă voi strădui să mi le explic în primul rând mie.

Mohi (1241), alături de Mohács (1526) și Trianon (1920), reprezintă pentru maghiari momente nefaste, de cumpănă, în care tumultul vremurilor le-a încercat poporul și țara. Pentru români însă, a căror istorie se împletește adeseori cu cea a maghiarilor, pomenitele evenimente s-au dovedit oportunități ce le-au influențat destinul dar curios, nici cei care au avut de câștigat și nici cei ce au pierdut, rând pe rând, nu par să-și fi modificat considerabil firile.

Mi-am propus să pornesc în această „incursiune” dintr-un moment ce precede cu aproximativ două decenii perioada în care potrivit lui Alain Du Nay „regele Ungariei Béla al IV-lea a refăcut țara după plecarea tătarilor; a reorganizat apărarea militară a țării, în loc de cetăți regale construind cetăți fortificate pe vârfurile înalte ale munților. Pentru popularea Ardealului au fost aduși oameni din Ungaria și din străinătate și au venit și numeroși români (vlahi). Nu întâmplător regele Béla al IV-lea a fost supranumit cel de al doilea fondator al țării.”



                                              Tătarii îl urmăresc pe Béla al IV-lea

Pe de altă parte, Lucian Boia afirma că „potrivit multiplelor teze divergente românești și străine, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzător României moderne, sau într-o zonă limitată a acestui spațiu, chiar foarte limitată în unele variante, sau într-o regiune depășind cu mult extinderea actuală a poporului român, până la cuprinderea unei bune părți din Europa centrală și sud-estică, sau, în sfârșit, undeva la sud de Dunăre, cu totul în afara țării unde trăiesc astăzi!” (1) – o abordare mult mai largă și mai chibzuită, ce nu o exclude pe prima, dar care relevă realitatea: niciuna dintre teoriile referitoare la etnogeneza românilor nu este perfectă.

Prin urmare, gândindu-mă la faptul că modul în care se prezintă azi România are legătură mai degrabă cu numărul românilor decât cu originea lor, am considerat că momentul acestei așa-zise „a doua fondări a țării” (Regatul maghiar), de la care s-au scurs aproape opt secole de istorie acceptată de toți, precum și apariția celor două state – Țara Românească și Moldova –, reprezintă un moment al istoriei acestor locuri, asupra căruia merită să chibzuim.

Sper însă că este limpede pentru oricine că teribila încercare cu care s-a confruntat Regatul maghiar la sfârșitul acelui mileniu de mari frământări, al cărui început a fost marcat de așezarea goților în Dacia (sec.III), în calitate de federați (aliați) după spusele lui Constantin C. Giurescu, peste o populație despre care scriitorul antic Slavianus relata: „într-un glas se roagă țăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii… și apoi ne mirăm că tot nu pot fi învinși goții, când sătenii sunt mai bucuroși să fie cu ei decât cu noi”(6), nu echivalează cu distrugerea totală a statului, ci doar cu o perioadă în care maghiarii și-au concentrat toate resursele în direcția refacerii țării puternic afectate de invazie.
    
                                                                            ***

La 31 mai 1223, pe malul râului Kalka, după o urmărire de câteva zile, Mstislav cel Viteaz și aliații săi cumani, au atacat armata mongolă a cărei ariergardă o zdrobiseră de puțin timp. Au pornit la luptă încrezători în victorie, fără să mai aștepte restul forțelor slave și au suferit o înfrângere zdrobitoare.

Amenințați de urgia mongolilor, cumanii s-au apropiat de unguri, astfel că mulți dintre ei au primit creștinismul catolic (1227), iar din 1233, Regele Ungariei și-a luat și titlul de suveran al Cumaniei. După ce cumanii au încetat să constituie o entitate statală, suzeranitatea a fost transferată asupra vlahilor care au acceptat-o adesea.



                                              In memoriam: Bătălia de la Kalka

În 1236-1237, Batu-Han întemeiază puternicul stat al Hoardei de Aur, ce va controla, timp de secole, regiunile europene de la est de Carpați. În 1240 a căzut cel mai important oraș al rușilor, Kievul, iar apoi cnezatele Volhiniei și Haliciului (1241). După una din cronicile rusești, mongolii i-au silit la colaborare și pe bolohoveni (13), un grup etnic cu origine disputată (vlahi, slavi, slavo-vlahi) care a populat nordul Moldovei, la răsărit și sud de principatul Galiției, precum și pe brodnicii lui Ploscânea, un alt grup de etnie incertă (vlahi/români, slavi, vlaho-alani/iași, vlaho-slavi, sau turco-slavi).

În scurt timp, pentru a se pune la adăpost, o parte a cumanilor au trecut Dunărea, alții, circa 40000, au fost colonizați pe malurile Tisei de către regele Béla al IV-lea (1239), dar, mai mult ca sigur, unii au rămas printre vlahii nord-dunăreni. Protejații cumani s-au dovedit un sprijin pentru regalitate, sporindu-i prestigiul în fața bisericii, dar i-au nemulțumit pe ungurii sedentari cărora le era greu să conlocuiască cu nomazii, precum și pe nobilii indignați de susținerea acordată acestora de către rege.

Deși Regatul Ungariei se afla într-o situație critică, fiind atacat dinspre Polonia de trupele lui Baidar – învingătorul de la Liegnitz (9 aprilie 1241); dinspre Transilvania de cele ale lui Kadan care reușiseră să treacă de secuii și vlahii ce apărau împreună trecătorile – după cum nota venețianul Marino Sanudo (confirmat de valonul Jean de Ypres); dinspre Trecătoarea Mehadia de coloana lui Subutai, iar oastea principală comandată de Batu Han înainta victorioasă prin trecătoarea nordcarpatică Verețki (Verecke); între unguri și cumani a izbucnit un conflict soldat cu uciderea hanului acestora – Kuthen.

În această situație, cumanii pornesc spre sud, jefuind satele ce le ieșeau în cale, în timp ce nobilii maghiari vedeau în această dezertare un detaliu insignifiant, considerând pericolul mongol ca fiind inconsistent. Astfel că la 11 aprilie 1241, la aproape două decenii de la momentul în care aflaseră despre puterea mongolilor și despre ingeniozitatea comandanților acestora, în Bătălia de la Mohi, pe râul Sajó (afluent al Tisei), ungurii erau insuficient pregătiți. În pofida curajului arbaletierilor ce au oprit atacul inițial al mongolilor și al cavalerilor unguri ce au contraatacat eroic, soarta creștinilor a fost pecetluită de forțele lui Subutai ce au trecut râul pe un pod de campanie, înconjurându-i.



                   In memoriam:Regele Béla al IV-lea, Bătălia de la Mohi, Batu khan

Înaintând spre centrul Ungariei, o parte a tătarilor ajunși în Transilvania au cucerit așezarea minieră Rodna, apoi Dejul, Clujul și Oradea, în timp ce o coloană care a străbătut Moldova pe direcția nord - sud, distrugând Episcopia cumanilor a trecut munții prin Pasul Oituz (Pasul Tătarilor), dezlănțuindu-se în sudul Transilvaniei, unde au ocupat Brașovul la 31 martie 1241, în aceeași zi în care a fost distrusă Rodna (10).

Confruntată cu acestă ingenioasă ofensivă, oastea strânsă în pripă de către voievodul Transilvaniei Pósa, fiul lui Sólyom a fost depășită de gravitatea situației și inclusiv acesta și-a găsit sfârșitul în timpul luptelor. La 11 aprilie a fost cucerit Sibiul, apoi Sebeșul, Alba-Iulia, Orăștia și Aradul, tătarii urmându-și neabătuți drumul în direcția Budei.

Din coloana ce avansa prin sudul Transilvaniei, s-a desprins un grup ce a trecut în Țara Românească, vlahii negri/caravlahii/cerni-vlasi, numiți astfel de la Cumania Neagră, încercând zadarnic să le reziste (10). De aici, tătarii au înaintat prin Pasul Mehadia, după cum am amintit anterior.

Consecințele au fost cumplite, zone întinse din Câmpia Panonică și Transilvania depopulându-se, „căci zăceau pe câmpii și pe drumuri cadavrele multor morți, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăți; în vile și în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulți, numeroase corpuri arse. Și stăteau leșurile pe pamânt, cum stau la pășune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi și de porci, și cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcție [...] și vasele de aur și de argint, hainele de mătase și alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp și prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai ușurați din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni și nu păreau de loc că se gândesc la prăzi”, după cum a consemnat călugărul Rogerius (Rugiero di Puglia), contemporan cu evenimentele, în al său Carmen Miserabile (Cântec de jale). Tătarii s-au instalat pe teritoriile ocupate, pretinzând locuitorilor să plătească taxe.



                         Năvălirea tătarilor (Tatárjárás), 1241-42 (Cronica Thuróczy)

În ianuarie 1242, aceștia au traversat Dunărea înghețată, urmărindu-l pe rege, fugar spre Trau (Trogir, Dalmația) (9). Din fericire, în acel an, Marele Han Ogodai a murit, iar Batu, traversând din nou Transilvania, s-a întors în Asia, apărându-și fără izbândă dreptul la succesiune. Regele Béla al IV-lea, revenit de pe Coasta dalmată unde își aflase scăparea, a avut parte de răgaz pentru a recupera teritoriile pretinse de către „aliatul” său, ducele Frederic al II-lea Babenberg, în schimbul eliberării familiei regale ce se refugiase în Austria și să se dedice refacerii țării care în 1248, cu ocazia atacului lui Nogai Han, a ripostat mai viguros.

În acest context, cu un an înainte, regele i-a chemat pe Cavalerii Ioaniți în Banatul de Severin pentru a asigura granița. În diploma emisă, deși se pare că Ioaniții n-au mai ajuns sau dacă au făcut-o, numărul lor era nesemnificativ, sunt menționați vecinii acestora: voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș, situate între Carpați și Dunăre.

Ulterior invaziei mongole, evoluția formațiunilor prestatale de la sud de Carpați a continuat în condițiile instaurării unor relații tributare cu Hoarda de Aur, în timp ce la răsărit de munți, acest proces era posibil doar în nord-vestul teritoriului, deoarece restul (inclusiv zona dintre Prut și Nistru), se afla sub dominația directă a tătarilor (4).



          In memoriam Béla al IV-lea. Trau (Trogir) și insula Beli (Béla) din Croația de azi

De la retragerea din 1242 și până spre jumătatea secolului al XIV-lea, mongolii/tătarii au năvălit în repretate rânduri în Transilvania și Ungaria, trecând prin trecătorile Carpaților Orientali, fapt ce a solicitat din plin resursele regatului confruntat cu necesitatea de a susține un sistem defensiv pe măsura pericolului. Dacă la acest efort epuizant mai adăugăm criza internă provocată de stingerea pe linie bărbătească a Dinastiei arpadiene, odată cu regele Andrei al III-lea (1301) și faptul că puterea tătarilor la a cărei limită apuseană se afla zona numită generic Cumania era în declin, este limpede că vlahii transalpini nu puteau fi împiedicați să-și constituie un stat centralizat, proces inițiat de un descălecător din „Terra Blacorum” (Țara Făgărașului).

Mai mult, aceștia se aflau în relații mai mult sau mai puțin amicale cu tătarii („păgânii vecini”), Basarab beneficiind chiar de sprijin militar din partea lor în 1330, în conflictul cu Carol Robert (Károly Róbert 1307-1342).

În esență, acei „infideli notorii”, cu sau fără descălecător, s-au dovedit suficient de abili ca pe parcursul a mai puțin de un secol să creeze un edificiu statal durabil – Ungrovlahia (Vlahia de lângă Ungaria), iar neinspiratul refuz al regelui de a accepta o ofertă onorabilă de pace a avut urmări pe care maghiarii le-au înțeles mult mai târziu, fiindcă în epocă, momentul Posada (9 - 12 noiembrie 1330) și vorba cronicarului - „ca nu cumva să se semețească ungurii de mulțimea izbânzilor” par să nu fi avut ecou, cu toate că …

… în opinia lui Denis Căprăroiu (3), istoricul care reluând cercetarea documentelor vremii și coroborându-le cu alte probe istorice, din domeniul arheologiei, toponimiei și onomasticii, a întreprins o amplă investigație, pe baza căreia vorbește despre o presupusă origine oltenească (zona cnezatelor menționate anterior) a voivodului Bogdan I.



In memoriam Biserica Sfântul Rege Ștefan din Cuhea. Ruinele bisericii de piatră pot fi văzute într-o curte părăsită, aproape de biserica de lemn.


În acord cu Maria Holban, autorul consideră că factorii conjuncturali ce au determinat negocierile și trecerea voivodului oltean, însoțit de oamenii săi, în Regatul maghiar, au legătură cu conflictul izbucnit între Carol Robert și marele voievod Basarab de la Argeș (suzeranul lui Bogdan), în circumstanțe istorice cu totul aparte, probabil, presiuni exercitate în vederea înăbușirii unor tendințe centrifuge ale vechilor familii voievodale oltenești.

După înfrângerea regelui, ca urmare a actului de trădare față de suzeranul de la Argeș, Bogdan se va afla în situația ingrată de a-și părăsi în pripă avutul și de a trece într-o zonă mai sigură, care să-i permită însă continuarea negocierii unui statut privilegiat, în eventualitatea strămutării sale în Ungaria. În acest context, se pare că a trecut în teritoriile controlate de Ștefan Uroș al III-lea Deceanski, regele Serbiei, care, în iulie 1330, învinsese la Velbujd (Küstendil) oastea lui Mihail al III-lea Șișman, în pofida ajutorului militar consistent primit de la aliații săi regionali, inclusiv Basarab.

În momentul în care între acesta și regele sârb, în locul animozitații conjuncturale a survenit o politică de reconciliere, iar regiunea Branièevo a fost invadată și cetatea Golubac cucerită de către Carol Robert, voievodul „secesionist” Bogdan ar fi optat pentru strămutarea în Regatul maghiar.



In memoriam Bogdan de Cuhea (Izakonyha) la Rădăuți (cu floare) și la Cuhea (într-o curte părăsită)

Despre toamna anului 1334 medievistul maghiar Engel Pál, consemna că „din partea atunci ocupată a Serbiei, o mulțime de vlahi, conduși de voievodul Bogdan s-au așezat în partea de țară dintre Mureș și Dunăre”(5). În același timp, analizând documentele angeviene privitoare la banii de Severin din mai-iunie 1335, Maria Holban considera că în cadrul evenimentelor petrecute la granița bănățeană a Țării Românești în acei ani, Bogdan ar fi intrat în tratative cu Carol Robert, cedându-i acestuia Severinul în schimbul unui transfer profitabil în Regatul maghiar, a cărui capitală fusese o vreme la Timișoara/Temesvár (1316-1323). Ca o confirmare a mutațiilor politice din Banatul de Severin, soldate cu ocuparea de către unguri a cetății dunărene, stă replica pe care Basarab și aliații săi tătari, i-au dat-o regelui angevin devastând Țara Bârsei (3).


  
                       Monedele Mușatinilor: pe verso fasciile și crinii Ungariei Angevine


În anul 1343, fiul lui Carol Robert, Ludovic I cel Mare (I. Nagy Lajos), rege al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382) este recunoscut ca suzeran de către Basarab I și ulterior acestui moment, a purtat și titlul de domn al Valahiei Transalpine. Prin anii 1342-1343, începe o revoltă a unei părți dintre cnezii maramureșeni, în fruntea lor aflându-se Bogdan de Cuhea, voievodul Maramureșului, revoltă ce se va prelungi, cu intermitențe, timp de două decenii.

Insurgenții urmăreau menținerea structurilor de sorginte slavo-bizantină specifice vlahilor/românilor, cu alte cuvinte, o autonomie cât mai largă. În paralel, în Maramureș, existau și nobili precum Dragoș de Bedeu (Bedőháza, azi Бедевля, Ucraina; comite Drag, olaco de Bedeuhaza) și Dragoș de Giulești, adaptați structurilor Regatului maghiar și care îndeplineau „servicii fidele” față de rege, urmărind prin aceasta menținerea și întărirea stăpânirilor lor vechi și alte avantaje.

Regele a dus o campanie la răsărit de Carpați, i-a învins pe tătari și l-a lăsat pe Dragoș, să întemeieze o marcă de graniță (Határőrgrófság, Grenzemark) în nord-vestul actualei Moldove, cu reședința la Baia (1347). Acesta a creat o dinastie în Moldova, prin urmașii săi, Sas și Balc, dar suzeranitatea maghiară nu era agreată. Semnul acestei nemulțumiri este o răzvrătire locală, despre care un document din 1359 spune că a fost potolită cu ajutorul lui Dragoș din Giulești, lăudat de rege și răsplătit în Maramureș, pentru „restaurarea (restabilirea, reașezarea) țării noastre moldovene”(13).

Această situație a „fondării Moldovei dragoșeștilor” a sugerat unor istorici din Chișinău chiar ideea unei relații cultural-antropologice aparte dintre Ungaria și tânăra Moldova, astfel că Aurelian Lavric scrie: „actualul stat Republica Moldova are un tezaur cultural comun cu România, unii dintre cetățenii moldoveni numesc statul român, din punct de vedere cultural, drept țară mamă, dar din punct de vedere istoric, formal, pentru statul medieval moldovenesc, Ungaria a fost țara mamă. Extrapolând terminologia contemporană din Știința Managementului – o firmă mamă creează o firmă fiică – la fel, statul medieval ungar a creat provincia Moldova, cea care mai târziu, sub Bogdan (numit și „Întemeietorul”) și-a declarat independența față de Ungaria.”



1.        Boia L. – (2001) Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas

2.        Boia L. – (2015) Cum s-a românizat România, , Ed. Humanitas, București

3.        Căprăroiu D. – (2013) Din nou despre originea oltenească a voievodului Bogdan I, Românii în istoria Europei, vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, 70-86, Târgoviște

4.        Dagnev D. – (2009) Formarea statului medieval Țara Moldovei: contribuții, Akademos, nr. 2(13), iunie 2009 54-57, Chișinău

5.        Engel P.- (2006) Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Ed. Mega, Cluj-Napoca

6.        Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1975) Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor românești, Ed. Științifică și enciclopedică, București

7.        Giurescu C.C, Giurescu C.D. – (1976) Istoria românilor de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și enciclopedică, București

8.        http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania

9.        Páll-Szabó F., Pócsai S., Rad C., Váradi Éva-Andrea, Wellmann L. – (2014) O istorie a maghiarilor, Ed. Világhírnév, Cluj

10.     Pop I.-A. – (1994) Observații privitoare la structura etnică și confesională a Ungariei și Transilvaniei medievale (sec. IX-XIV), în vol. Istoria României, Pagini transilvane, Fundația Culturală Română

11.     Pop I.-A. – (2000) L’assemblée générale des Etats de Transylvanie de mai 1355, Transylvanian Review, IX, 36 – 45

12.     Pop I-A. - „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547 http://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

13.     Pop I-A., Nägler T. (coordonatori) – (2003) Istoria Transilvaniei - vol.I (până la 1541), Ed. Centrul de Studii Transilvane

14.     Rezachevici C.- (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova 1324 - 1881, Volumul I, Ed. Enciclopedică, 462 – 463

15.     Szabó Cs. – (2010) Margaretele lui Alexandru cel Bun, în vol. Noi-Mi, Colecția Corbul Alb, Ed. Világhírnév, Cluj

 











Sus